Bejliu Anne-Marie

printre cruci dărâmate de brațe slăbite - metafore roase - porți nedeschise, ivăre ruginite și cheia cuvântului dintâi putrezind prin peșteri de umbre - cuvântătoare tăcute, - de multe ori

Caut pe zidul închisorii din mine Ultima clipă a unui soare dorit Cu sete întind buzele spre raza lui căutând sânul mamei Ca pe o renaștere din groapa adâncă a războiului de acum Simt frica

Suntem fără să vrem sau poate voit penele de argint ale unei memorii fără de trup oase fumegând în afara eclipsei solare oasele arse ale unor versuri nescrise atunci când totul

E un pod infernal peste care trecem toți un arc de timp în care urlăm noaptea din blocuri că ne e foame de umanitate Acea umanitate pe care au uitat-o cei care țin în pumni o putere din fire

Puterea unei dalte fine a stat odată într-un șir de umbre tăinuind cuvinte și în prezentul unui câmp de forțe alternând iubirea cu gestul nenăscut de Lună când soarele albea prin verbe și

cu viețile legate de așchiile unui cuvânt pe care nu-l putem înțelege mai ales mai ales când îl trăim mergem prin noi înșine urcând fiecare Golgota lui încercând să devenim/redevenim câte un

Tot mai abstracte chei fără formă, aparente trupuri contorsionate ale propriului timp ne învelesc stările căutărilor propriei vieți Alergăm spre știut care printr-o spirală mereu

Singurătatea ca un castan înflorit în pustiu bucură ochiul și mușcă adânc din fila următoare a romanului scris neterminat parcă între două lumi ciudate una pare a fi a pandemiei iar

La un pas de adormire regăsesc rugăciunea în sunetele nopţii, în tăcerea corpului, în viguroasa iubire de lumină prin care, mă petrece viaţa cu un salut simplu de pasăre agitând verbele

Legiunile timpului meu sunt păsări din arbori sculptaţi în cuvinte de numele infinitului purtat cu modestie de El El-Omul, El-Divinul din fiecare cruce în care ne transformăm mereu

Încerc să cred că merg către viaţă Inspir aerul unui oraş în derivă şi-mi spun că totul e în regulă, totul merge uns, totul deraiază de pe vârfurile munţilor din iluziile mele şi strănut

El ţine hârtia în braţe, o mototoleşte atât de încet încât vezi cum modelează o barcă pe care va scrie poate un poem sau o frază adânc cugetată de nu se ştie cine picată potrivit ca un tiv bine

Cânta un timp prin trompeta cochilie melcul legăna jocul serii prin buzunarele obosiţilor de plimbări târzii stele curgeau prin copilărie totul devenea Visul acel vis de care nimeni nu

E greu când slutul atinge pământul şi muşcă iarba cu otrava-i de gânduri Pe mine cine mă ia în ceara topindă a lumânărilor, Doamne, pentru că timpul nu mi s-a scurs pentru că

extrag din mine însămi un cuvânt literele curg apoi ninge apoi furtunile se pornesc cine sunt şi cât mai ard în fotografii contrafăcute arunc întrebarea în ghemotoacele de praf şi

lanţuri şi sfori visez de multă vreme foarfecele firii le plasează mereu cât mai departe de ochi ele se apropie periculos de cuvinte şi strig strig pentru că gândurile devin închisori

e prea târziu acum să fac un pas înapoi să trăiesc prezentul trecut trecutul prezent pentru că în mine înfloreşte zi de zi neputinţa este pentru o clipă acum pentru atunci alt

măr ionatan ras parfumul mă adoarme mă trezeşte în plâns şi în râs construieşte mama copilăria mingea-şi rostogoleşte trupul printre frazele durerii şi când totul pare a fi prăbuşit se

colaj cotidian amestecat cu visele unui om obosit şi viaţa se-mpacă pe jumătate cu moartea întregul stă undeva, între ele rumegă iarba amară a gesturilor umanul spune că zboară când

râd în mine ca o carcasă fără flori agăţate de rostiri plâng peste toate ramurile de măr adunate cu migală de moarte înainte ca fila ultimă să aducă plinătatea bibliotecii din care am căzut ca o

straturi peste straturi crește umbra ia forme tot mai ciudate între pasăre și umbrelă aleg umbrela om sunt și locul în care mă pot ascunde mă atrage sub paranteza uriașă încap sau rămâne un

uneori întunericul din mine se eliberează şi toate aceste frustrări resimţite zilnic devin pietrele unui bulevard învechit pe care tocurile pocnesc de plinătatea unui gol confuz reclamă

mărşăluind dormind repetă soldatul iubirile toate prin care glonţul de aer trece şi arde metafora liberă ca un cal alb albastru răsună în minţi odihnite pe toate cărările trupului

* inel de viaţă în câmpurile gândului şi fila din cartea copilului care aruncă literele într-un cerc adultul pătrat romb devine pentru ca în sferă totul să se rostogolească firesc într-un