poeziile despre primăvară se scriu, dacă se scriu, sub frigul iernii
lumina din fereastră și cea din casa care se trezește
ne-nvață iar sărutul, mângâierea,
cum se îmbracă și se dezbracă pomii,
Acest război nu este sfânt
acest război nu este drept
noapte de noapte din oraș urcă spre rai
știute și neștiute suflete
cu inima vitează, gând înțelept și cu trasoare e găsită scara
noaptea
La fereastră s-a așezat un nor
mare, neted, alb ca ora unică din mijloc de Iulie
în care lanul nostru de grâu află că s-a copt
și așa, împlinit și obosit,
își așteaptă culegătorii.
Pe masă
cinci pelerini urcă sfinții în calendar
pământul lacrimilor solidificate
care nici nu mai contează
rodește Sfinți
cinci pelerini își țin în piept bucuria grea ca o boală
până abur se face
și astăzi Soarele a mers fără ezitare pe drumul lui
între cele două dealuri ninse
în sufletul potrivit, drumul lui zilnic e bucurie
umerii roz ai orașului se trezesc odată cu motorul Pelerinului
Întreabă pelerinul:
- unde este mâncarea și unde este băutura sărmanilor?
Zgomotul zilei încetează.
Lumina scade în trepte și ea.
Apoi întreabă:
- unde sunt mâncarea și băutura celor cu mâna
toată vara și toamna întreagă
pădurea și-a strâns cu grijă izvoarele
le-a adunat sub coasta dealului
le-a dat culorile cerului și le-a tras sub pământ
cu urmele lor cu tot
în liniștea caldă a
diminețile de Septembrie încep cu două milenii de liniște
cerul e atât de alb încât nu știi unde se termină camera
și unde începe o nouă zi
păsările de noapte nici nu se mai ascund
dintre
două păsări negre însoțesc pelerinii
apoi trei
iată patru păsări negre se apropie în cercuri ample
aripile lor oferă clipe de umbră și răcoare
semne erau peste tot
unii dintre noi le-am
spune Înțeleptul: cea mai fierbinte și de neuitat zi de vară
este aceea de pe care norii s-au dezlipit.
și mai spune: orice os își are măduva sa
dar plină de sevă este coasta
pe care și-o
straturi albastre de nori si amintiri
au venit odată cu vântul de Nord
ce ușoare sunt aceste respirații rare
cât de firească mișcarea lor pe Pământ
cât cer încape în plămânii celui care cântă cum
mărul fierbinte desprins de pe creangă
tandru făcându-și loc
în palmele mele
continuă să doarmă și să crească
să-mi adune mirosul pielii
Să îl ducă în fiecare casă în serile de iarnă
mărul
ultima zăpadă miroase a cearșafuri
care așteaptă noaptea cu nerăbdare
zâmbetul subțire al lunii înfipt în umărul dealului doare
cum doare umărul tău când ochii ni se sting
împreună și pe
Luna s-a trântit în grădina din spatele casei
cu nepăsarea feliei de lămâie din cana cu ceai
fumul se ridică drept apoi rescrie versuri
spuse demult în liniștea verii
Lunii îi trebuie o lună
cândva am cunoscut o Pasăre
a apărut în zare și a crescut și a crescut
până i-am fixat ochii rotunzi și mici, strălucitori,
cu ochii mei ca marea îmblânzită
s-a așezat în fața mea, a călcat de
un orb și cu un orb nu sunt, împreună, doi orbi
un orb și cu un orb și cu un orb nu sunt trei orbi
ei au structuri oculare primitive așa încât pleoapele sunt inutile și chiar deranjante
un grup
Înainte să plec mi-a spus
când întâlnești un orb
spune-i despre gustul culorilor
și despre forma lor
arată-i cât de aspră poate fi lumina
sau cât de blândă
cu palma ta în palma lui
și
noaptea
ca un cântec de leagăn
întunecă ochii casei
îi închide încet peste ora în care
nu se întâmplă nimic
noaptea desface grăbită cercul în care anii se adună
trântește globul de sticlă
casa pare să își ridice încet pleoapele argintii
odată cu aerul rece pătruns prin perdeaua albă și grea
soarele de iarnă e grăbit și somnul
poate să mă îmbrace oricând
în orice moment
în
Ivan, dragul meu,
cum este viața ta?
ce face sufletul, sufletul tău, Ivan, cât taigaua de mare,
tulburat, neliniștit ca un pelerin fără duhovnic
curat ca zăpada de început de an
distanța dintre
ți-am fost atâția ani povară
de noapte și de zi
amară ca cireșele de vară
strivite între dinți și dăruite ție
și-acum mă suni și-mi spui
cu glasul stins și rugător
că-ți este dor de
mâini calde mă primesc în lume
glas tandru îmi alungă plânsul
și, cum întind mâinile, cum încep să cresc și să cresc
subțire ca un fir de apă,
ca un gând
până mă strigă tare timpul
și seve
Decembrie se înserase
de sus îngrijorate stele ne priveau
să nu cumva să rătăcim pe drum
și fiecare stea voia să fie văzută
și noi spre toate râdeam
lumina Cerului se așternuse peste
Dintr-o dată s-a făcut liniște
s-a făcut liniște ca în odaia casei albastre
cu busuioc la icoană și acoperiș de țigle
în care copilul abia născut nu a mai auzit inima
care l-a însoțit nouă