Mihaela Merchez

poeziile despre primăvară se scriu, dacă se scriu, sub frigul iernii lumina din fereastră și cea din casa care se trezește ne-nvață iar sărutul, mângâierea, cum se îmbracă și se dezbracă pomii,

Acest război nu este sfânt acest război nu este drept noapte de noapte din oraș urcă spre rai știute și neștiute suflete cu inima vitează, gând înțelept și cu trasoare e găsită scara noaptea

La fereastră s-a așezat un nor mare, neted, alb ca ora unică din mijloc de Iulie în care lanul nostru de grâu află că s-a copt și așa, împlinit și obosit, își așteaptă culegătorii. Pe masă

cinci pelerini urcă sfinții în calendar pământul lacrimilor solidificate care nici nu mai contează rodește Sfinți cinci pelerini își țin în piept bucuria grea ca o boală până abur se face

și astăzi Soarele a mers fără ezitare pe drumul lui între cele două dealuri ninse în sufletul potrivit, drumul lui zilnic e bucurie umerii roz ai orașului se trezesc odată cu motorul Pelerinului

Întreabă pelerinul: - unde este mâncarea și unde este băutura sărmanilor? Zgomotul zilei încetează. Lumina scade în trepte și ea. Apoi întreabă: - unde sunt mâncarea și băutura celor cu mâna

toată vara și toamna întreagă pădurea și-a strâns cu grijă izvoarele le-a adunat sub coasta dealului le-a dat culorile cerului și le-a tras sub pământ cu urmele lor cu tot în liniștea caldă a

diminețile de Septembrie încep cu două milenii de liniște cerul e atât de alb încât nu știi unde se termină camera și unde începe o nouă zi păsările de noapte nici nu se mai ascund dintre

două păsări negre însoțesc pelerinii apoi trei iată patru păsări negre se apropie în cercuri ample aripile lor oferă clipe de umbră și răcoare semne erau peste tot unii dintre noi le-am

spune Înțeleptul: cea mai fierbinte și de neuitat zi de vară este aceea de pe care norii s-au dezlipit. și mai spune: orice os își are măduva sa dar plină de sevă este coasta pe care și-o

straturi albastre de nori si amintiri au venit odată cu vântul de Nord ce ușoare sunt aceste respirații rare cât de firească mișcarea lor pe Pământ cât cer încape în plămânii celui care cântă cum

mărul fierbinte desprins de pe creangă tandru făcându-și loc în palmele mele continuă să doarmă și să crească să-mi adune mirosul pielii Să îl ducă în fiecare casă în serile de iarnă mărul

ultima zăpadă miroase a cearșafuri care așteaptă noaptea cu nerăbdare zâmbetul subțire al lunii înfipt în umărul dealului doare cum doare umărul tău când ochii ni se sting împreună și pe

Luna s-a trântit în grădina din spatele casei cu nepăsarea feliei de lămâie din cana cu ceai fumul se ridică drept apoi rescrie versuri spuse demult în liniștea verii Lunii îi trebuie o lună

cândva am cunoscut o Pasăre a apărut în zare și a crescut și a crescut până i-am fixat ochii rotunzi și mici, strălucitori, cu ochii mei ca marea îmblânzită s-a așezat în fața mea, a călcat de

un orb și cu un orb nu sunt, împreună, doi orbi un orb și cu un orb și cu un orb nu sunt trei orbi ei au structuri oculare primitive așa încât pleoapele sunt inutile și chiar deranjante un grup

Înainte să plec mi-a spus când întâlnești un orb spune-i despre gustul culorilor și despre forma lor arată-i cât de aspră poate fi lumina sau cât de blândă cu palma ta în palma lui și

noaptea ca un cântec de leagăn întunecă ochii casei îi închide încet peste ora în care nu se întâmplă nimic noaptea desface grăbită cercul în care anii se adună trântește globul de sticlă

casa pare să își ridice încet pleoapele argintii odată cu aerul rece pătruns prin perdeaua albă și grea soarele de iarnă e grăbit și somnul poate să mă îmbrace oricând în orice moment în

Ivan, dragul meu, cum este viața ta? ce face sufletul, sufletul tău, Ivan, cât taigaua de mare, tulburat, neliniștit ca un pelerin fără duhovnic curat ca zăpada de început de an distanța dintre

ți-am fost atâția ani povară de noapte și de zi amară ca cireșele de vară strivite între dinți și dăruite ție și-acum mă suni și-mi spui cu glasul stins și rugător că-ți este dor de

mâini calde mă primesc în lume glas tandru îmi alungă plânsul și, cum întind mâinile, cum încep să cresc și să cresc subțire ca un fir de apă, ca un gând până mă strigă tare timpul și seve

Decembrie se înserase de sus îngrijorate stele ne priveau să nu cumva să rătăcim pe drum și fiecare stea voia să fie văzută și noi spre toate râdeam lumina Cerului se așternuse peste

Dintr-o dată s-a făcut liniște s-a făcut liniște ca în odaia casei albastre cu busuioc la icoană și acoperiș de țigle în care copilul abia născut nu a mai auzit inima care l-a însoțit nouă