Mihaela Merchez

să-mi cunosc Domnul, gândeam... picioarele alergau repede-repede inima repeta câteva cuvinte la nesfârșit, neobosită adormisem în iubirea Lui Cel care a făcut încă o dimineață și în aer moale

copacii au crescut odată cu dragostea mea de libertate și nu de puține ori furia sau tristețea mea i-a înfuriat, provocând furtuna odihna mea le-a dat rădăcini tinere inima mea îndrăgostită -

...un glas atinge cu nesfârșită blândețe alt glas într-un pumn bine strâns un gând de dat același vis fericit alergând în stânga alergând în dreapta ...și iată ispitele frumos

pe buzele mele frigul iernii învins, sub așternuturile calde, visul smuls cu tot cu rădăcini aruncat în ger ca un ban de argint cerând la schimb ceva nenumit și urme atât de albe pe

Bine Te-am regăsit! nici nu mai știam ce să Îți cer eram obosită și Cerul nu se mai deschidea *** ...și a fost greu a fost așa cum mi-ai spus Tu, o călătorie nedreaptă, praful drumului

la marginea adevărului ne-adevărul se întinde ca un jeleu de zmeură ora refuză să se închidă rotund în sfârșit acum e timp destul trupul meu ar putea învăța să mintă prea multe întâmplări

copiii care nu se nasc din dragoste nu devin bărbați și femei ei vor fi Îngeri ai cenușii separând în veac negrul de alb copiii care nu se nasc din dragoste își privesc cu ochi de cenușă

există haine în care plecăm mai ușor nu aș putea să dispar într-o ceață oarecare nici într-o anume rochie albă aș putea pleca în taior și fusta peplum, prea tânără, în care locuiesc uneori fără

Există undeva un pământ bun ca un suflet în care o singură sămânță sau oricâte își pot învăța germinând moartea cea bună care va rodi încât nicio lume nu-i va fi cuprins iar necuprinsul va

Atâta frumusețe cuminte și bună își vedea de anii ei tăcuți în casa tăcută a părinților cu gesturi domoale cu vorbe domoale, ca de bunici.... cu bunică albă-albă cu obraz sidefiu cu ochi de

In acea țară foarte-foarte îndepărtată nu mai era niciun vis de ucis de mult nopțile se sfârșeau în fața unei oglinzi pătate și colțul spart in dreapta jos direct în blugii dintotdeauna

Dacă ți-aș fi spus ce fel de moarte îmi va prinde foarte încet degetele și gleznele și genunchii ce fel de liniște s-ar fi ivit în fața mea și va fi zidit cu atenție ușa dacă ți-aș fi arătat că

nu sunt săracă nici acum e aer străveziu în jurul meu și-albastrul cel mai plin e casa mea fragilul somn al pruncilor de umbră port le scriu cu grijă visele și colorez ascunsul și nu vor

Nopțile acestea stelele căzătoare își vor striga dorințele lor pentru noi cu glas tare și hotărât de tânăr patriarh le vom împlini strălucind și murind ca de-atâtea alte ori câteodată pentru

...și spuneam despre iernile lungi cu nopțile lor de nesfârșită tandrețe și sobrietate când neodihna înseamnă căldură și idee germinând sub zăpada unui trup ferecat hrănit cu sunete

...îngrijesc și acum grădina noastră dar florilor nu le mai dau întregul zâmbet și nici din roade nu ofer venerei sunt trandafirii credincioși aproape iubirii stăpânite cu tine învățate nu-i

....și dintr-o dată Dialogul dezarhivat, precis dezvoltat, se deschide amplu ca o pasăre născută din aceleași cântece din care se nasc și copiii compus din cuvinte rare și din cuvinte simple și

Tu știi cum e să dormi mai puțin decât fluturii albaștri. Cum e sa fii mai atent decât aerul alb în jurul meu lovit de sâni și de ape Mai știi cum e să vezi când nu vezi și cum să știi

A cincea toamnă. Mama-mi zâmbește: aceeași pelerină de ploaie.

ar fi bine oare să adorm astăzi să mă trezești la sfârșitul vieții într-o dimineață de septembrie caldă și înțeleaptă cu toate cărțile citite și necitite pe trupul

Am ales grâul în liniștea dupăamiezii fără grabă așa cum aleg cuvintele de dragoste și cuvintele de rămas bun câte boabe de grâu atâtea cuvinte l-am spălat cu toate apele l-am strâns

îmi legănam copiii de câteva milenii iubiri în aceeași Iubire nu erau legănam grâul de seară grâu de vară adunam strâng pumnii și-atât de mult cer se adună și-atâta iarbă crește în

Inima străbate ochiul Cu lumina ei curată și lumina cea întreagă cerul inimii-l dezleagă către Ceruri mai înalte să adune-mbrățișarea, sărutarea cea aprinsă, plânsul bun și

plecam departe nu-Ți vedeam durerea știam doar drumul aurit sub tălpi. știam că nu Vei spune: stai! ci: Mă pazește! Mi-ai arătat că lacrimi voi purta și eu * Tată, acum câinii gri îmi