Dragostea începe în Februarie
la țărmul unei mări care luptă
pentru fiecare clipă
aruncându-și în ger valurile
tot mai împietrite
Dragostea începe în Februarie într-un amfiteatru
în care
În zorii trandafirului
învățătorul mi-am pierdut
și mă întreb:
mă adâncesc în somn
sau mă înalț, de fapt?
și cum să știu că dimineața
va răsări din nou?
și câți martiri în jur voi
Doamne, mie nu mi-ai scris viața
așa cum Te-am văzut scriind
în caligrafia Ta impecabilă
când am început să respir zilele, clipele
literele înșiruite erau de nepătruns
ori de câte ori puneam
Oare cine vei fi tu?
Cât de mare vei crește și cum te vor numi
toți acești oameni care nu m-au văzut
și nu mi-au simțit îmbrățișarea în care te-am cuprins
în lumea dinlăuntru
care s-a făcut
într-o intersecție aglomerată locuiește
Călăuza mea
îmi cunoaște bine inima și culorile glasului
nu este îngrijorată niciodată
dezlipește gândurile lor nemernice aruncate cu ură
pe zidul
sub privirea lui
pleoapele mele se făceau petale
petalele florilor mele se așterneau
peste gândurile mele printre gândurile lui
noaptea mea se strecura cu orele ei în privirea lui
de apăsare
dacă vrei să știi
mersul firesc al casei
zăpezile închise în ochiul ferestrei,
cireșul grăbit către vară
frumusețea și somnul...
caută pasărea cu penele albastre și zborul argintiu
vestind
În castelul pălărierului moartea și-a găsit loc bun
aici soarele doar apune, diminețile încep însângerate
de cuvintele ce trec prin ziduri prin ani și prin carne
De aici nimeni nu poate
În ținutul însorit unde dealurile se întind cu mișcări moi sub vântul amiezii
Unde viile și stăpânii lor rodesc învățând mereu câte ceva despre dragostea din miez de zi
Până târziu în miez de
am oprit toate orele pe care le-am purtat un an întreg
la încheietura mâinii
pielea ceasului și pielea mea
noapte și zi împreună așteptându-te
același puls și același parfum
pătruns în
cel mai uscat deșert ești tu
cel mai fierbinte
poate de asta îmi leg bine gleznele cu panglici oranj
îmi pregătesc ochii pentru lumina arzătoare
și te cutreier fără să obosesc
de-a lungul
rochia mea va continua să danseze cu tine
și chiar te va îmbrățișa
rotindu-se sub brațul tău
până va spune: am obosit
te vei preface ca nu ai auzit
sau nu ai înțeles exact cuvintele unei
râd de bătrânețea care mușcă
din albul plin rotund al brațelor
și colțul gurii cu amăruia și preadulcea sevă
mi-am îngropat părinții, un vis și o dimineață de toamnă
dar frunzele de arțar din
poate știi să numeri arginți
sau muști odată cu prietenii din pâinea cea de Taină,
ridicând paharul cu toți cei care vor trăda?
vino cu noi, cu toții purtăm răni și arme,
ștreanguri și
Verile începeau noaptea
pe toate străzile orașul ne cunostea
ne oferea câte un paznic în fiecare cartier în care râdeam ținându-ne de mâini
de spiralele tot mai dense, gata de replicat
sub pielea unei mări foarte negre și liniștite
mușchi imenși de lichid greu nu-și găsesc
niciodată odihna
marea e doar o inimă mare
*
așa cum
mă pot bucura de prima ninsoare
când
noaptea jucăriile tac
așa că putem dezlega zăpezile la fereastră ca într-un glob de sticlă
rugăciunea scurtă și peltică trece pe la fiecare icoană
păturica trasă până la bărbie
ochi febrili de
locuiam pe-atunci doar în ultimul rotund
desenat de tine și de tutunul ucis în chinuri nebănuite
desigur, nu era doar ars
tortura începea cu mult înaintea chibritului scăpărat
tortura timpului
timpul cu toată tandrețea lui
era al meu
îl puteam cuceri și elibera
îl înfășuram uneori în jurul umerilor
îi plăcea câmpia înflorită
el, timpul, era chiar sclipirea ochilor mei
Tata m-a primit mai întâi în palma lui
mare și caldă și m-a strâns mai tare decât ar fi trebuit
de frică
să nu-i alunece printre degete vârstele viitoare și visele pe care le sădise luni în
Iarna citim poezii scrise în lumina lui august
multiplicată acum - lumânare și candelă
e august în ochii mei arzând
neîmblânzit august, închis în vatră, stăpânit de ger
ca și mine
celui
Arată-mi un om fericit
nu ezita să-l prezinți, să îl aduci printre noi
Arată-l ca pe un ciob dintr-un mare vas minunat frânt într-o bătălie
pentru un adevăr care nici nu a existat vreodată
un
iarba crescuse înaltă
doar scurta rugăciune a unui copil o mai putea întrece
subțirii și tremurătorii maci
nu urmăreau același ritm când iarbă și vânt se legănau
precum valurile bine rânduite
mai limpede de-atât nicicând n-a fost
singurătatea
la ușă moartea stă să ia pe cei mai curajoși
iar lașii lacrimi storc cu greu și-atacă
femei, copii și vis și chiar câte un vers
vor dispărea