Mihaela Merchez

Dragostea începe în Februarie la țărmul unei mări care luptă pentru fiecare clipă aruncându-și în ger valurile tot mai împietrite Dragostea începe în Februarie într-un amfiteatru în care

În zorii trandafirului învățătorul mi-am pierdut și mă întreb: mă adâncesc în somn sau mă înalț, de fapt? și cum să știu că dimineața va răsări din nou? și câți martiri în jur voi

Doamne, mie nu mi-ai scris viața așa cum Te-am văzut scriind în caligrafia Ta impecabilă când am început să respir zilele, clipele literele înșiruite erau de nepătruns ori de câte ori puneam

Oare cine vei fi tu? Cât de mare vei crește și cum te vor numi toți acești oameni care nu m-au văzut și nu mi-au simțit îmbrățișarea în care te-am cuprins în lumea dinlăuntru care s-a făcut

într-o intersecție aglomerată locuiește Călăuza mea îmi cunoaște bine inima și culorile glasului nu este îngrijorată niciodată dezlipește gândurile lor nemernice aruncate cu ură pe zidul

sub privirea lui pleoapele mele se făceau petale petalele florilor mele se așterneau peste gândurile mele printre gândurile lui noaptea mea se strecura cu orele ei în privirea lui de apăsare

dacă vrei să știi mersul firesc al casei zăpezile închise în ochiul ferestrei, cireșul grăbit către vară frumusețea și somnul... caută pasărea cu penele albastre și zborul argintiu vestind

În castelul pălărierului moartea și-a găsit loc bun aici soarele doar apune, diminețile încep însângerate de cuvintele ce trec prin ziduri prin ani și prin carne De aici nimeni nu poate

În ținutul însorit unde dealurile se întind cu mișcări moi sub vântul amiezii Unde viile și stăpânii lor rodesc învățând mereu câte ceva despre dragostea din miez de zi Până târziu în miez de

am oprit toate orele pe care le-am purtat un an întreg la încheietura mâinii pielea ceasului și pielea mea noapte și zi împreună așteptându-te același puls și același parfum pătruns în

cel mai uscat deșert ești tu cel mai fierbinte poate de asta îmi leg bine gleznele cu panglici oranj îmi pregătesc ochii pentru lumina arzătoare și te cutreier fără să obosesc de-a lungul

rochia mea va continua să danseze cu tine și chiar te va îmbrățișa rotindu-se sub brațul tău până va spune: am obosit te vei preface ca nu ai auzit sau nu ai înțeles exact cuvintele unei

râd de bătrânețea care mușcă din albul plin rotund al brațelor și colțul gurii cu amăruia și preadulcea sevă mi-am îngropat părinții, un vis și o dimineață de toamnă dar frunzele de arțar din

poate știi să numeri arginți sau muști odată cu prietenii din pâinea cea de Taină, ridicând paharul cu toți cei care vor trăda? vino cu noi, cu toții purtăm răni și arme, ștreanguri și

Verile începeau noaptea pe toate străzile orașul ne cunostea ne oferea câte un paznic în fiecare cartier în care râdeam ținându-ne de mâini de spiralele tot mai dense, gata de replicat

sub pielea unei mări foarte negre și liniștite mușchi imenși de lichid greu nu-și găsesc niciodată odihna marea e doar o inimă mare * așa cum mă pot bucura de prima ninsoare când

noaptea jucăriile tac așa că putem dezlega zăpezile la fereastră ca într-un glob de sticlă rugăciunea scurtă și peltică trece pe la fiecare icoană păturica trasă până la bărbie ochi febrili de

locuiam pe-atunci doar în ultimul rotund desenat de tine și de tutunul ucis în chinuri nebănuite desigur, nu era doar ars tortura începea cu mult înaintea chibritului scăpărat tortura timpului

timpul cu toată tandrețea lui era al meu îl puteam cuceri și elibera îl înfășuram uneori în jurul umerilor îi plăcea câmpia înflorită el, timpul, era chiar sclipirea ochilor mei

Tata m-a primit mai întâi în palma lui mare și caldă și m-a strâns mai tare decât ar fi trebuit de frică să nu-i alunece printre degete vârstele viitoare și visele pe care le sădise luni în

Iarna citim poezii scrise în lumina lui august multiplicată acum - lumânare și candelă e august în ochii mei arzând neîmblânzit august, închis în vatră, stăpânit de ger ca și mine celui

Arată-mi un om fericit nu ezita să-l prezinți, să îl aduci printre noi Arată-l ca pe un ciob dintr-un mare vas minunat frânt într-o bătălie pentru un adevăr care nici nu a existat vreodată un

iarba crescuse înaltă doar scurta rugăciune a unui copil o mai putea întrece subțirii și tremurătorii maci nu urmăreau același ritm când iarbă și vânt se legănau precum valurile bine rânduite

mai limpede de-atât nicicând n-a fost singurătatea la ușă moartea stă să ia pe cei mai curajoși iar lașii lacrimi storc cu greu și-atacă femei, copii și vis și chiar câte un vers vor dispărea