Mihaela Merchez

ultima zăpadă miroase a cearșafuri care așteaptă noaptea cu nerăbdare zâmbetul subțire al lunii înfipt în umărul dealului doare cum doare umărul tău când ochii ni se sting împreună și pe

Luna s-a trântit în grădina din spatele casei cu nepăsarea feliei de lămâie din cana cu ceai fumul se ridică drept apoi rescrie versuri spuse demult în liniștea verii Lunii îi trebuie o lună

mărul fierbinte desprins de pe creangă tandru făcându-și loc în palmele mele continuă să doarmă și să crească să-mi adune mirosul pielii Să îl ducă în fiecare casă în serile de iarnă mărul

rănită-nserare piatră, văzduh la un loc - eliberare

Mai întâi, închide ochii așază-ți brațele pe birou și ține-ți tâmplele strâns să nu răzbată toată ura, apoi ridică-te brusc, împinge scaunul cu zgomot și caută cea mai mare masă din

toată vara și toamna întreagă pădurea și-a strâns cu grijă izvoarele le-a adunat sub coasta dealului le-a dat culorile cerului și le-a tras sub pământ cu urmele lor cu tot în liniștea caldă a

ce caldă este ziua cât de bogat e miezul și plin de frumusețe și e frumoasă lumea-ntreagă și-i blândă înserarea care ne așteaptă e vremea grădinilor să-și crească flori și fructe și-a

Lumina asta mi-e soră are ochi repezi - șopârle sfioase mâini iscoditoare îmi piaptănă o nedumerire de dimineață e veselă - e așa aproape în fiecare dimineață - uneori e mirată niciodata

Dacă ți-aș fi spus ce fel de moarte îmi va prinde foarte încet degetele și gleznele și genunchii ce fel de liniște s-ar fi ivit în fața mea și va fi zidit cu atenție ușa dacă ți-aș fi arătat că

un orb și cu un orb nu sunt, împreună, doi orbi un orb și cu un orb și cu un orb nu sunt trei orbi ei au structuri oculare primitive așa încât pleoapele sunt inutile și chiar deranjante un grup

timpul cu toată tandrețea lui era al meu îl puteam cuceri și elibera îl înfășuram uneori în jurul umerilor îi plăcea câmpia înflorită el, timpul, era chiar sclipirea ochilor mei

Noaptea și-a holbat ochiul de tablă. Despletitele, împietritele străzi Se arată Cuvintele rămase de ieri Neauzite vreodată. Iată, Clopotul Mitropoliei trimite Zorile noi, fertile,

Să fii tânăr atât de tânăr încât fiecare dimineață să poată fi începutul vieții dar să nu știi care e dimineața aceea atât de tânăr încât toate sevele strămoșilor să fie purtate în sîngele tău

Atâta frumusețe cuminte și bună își vedea de anii ei tăcuți în casa tăcută a părinților cu gesturi domoale cu vorbe domoale, ca de bunici.... cu bunică albă-albă cu obraz sidefiu cu ochi de

*** ești celalalt chip al meu - așteptat nenumărate sistole-lumină cel pe care nici o oglindă nu mi-l arată... doar uneori se compune încet de departe inel cu inel... ochiul verde îl

hotelul de la marginea orașului și-a deschis ușile când ne-am apropiat ca o inimă mare deschisă pentru o intervenție dureroasă pentru două trupuri va trebui să bată pentru noi doi va trebui să

Era Duminica dintre luni cuvintele urmau unul după altul imperfect colorat nici un cerc pentru noi ostatice gânduri implorau demult neocupate albe spații visându-se gravid pătrarul

În fiecare zi alung pasărea din cântecul de demult, cîntecul care nu lasă îndrăgostiții să moară. Nu o mai pot hrăni și nu-i mai vorbesc. Cu trecerea timpului ea cântă tot mai frumos în

ți-am fost atâția ani povară de noapte și de zi amară ca cireșele de vară strivite între dinți și dăruite ție și-acum mă suni și-mi spui cu glasul stins și rugător că-ți este dor de

La ceasul care și-a pierdut umbra nisipurile ascund miliarde de sori neprimitori. Nu, nu v-ați rătăcit. Oazele cardinale vă privesc de undeva de sus, de unde s-au dus odată cu straniul cânt

când timpul rău vine grăbit și bate cu putere în alba și frumoasa poartă nu ezita. deschide-i. și toate ușile deschide larg și mâna i-o întinde. eu poarta o lăsasem descuiată. să-i spui

Nu știu cum a apărut lacrima asta singură, calmă, transparentă, pe obrazul meu sau al tău revendicată pe rând de amândoi prea caldă lacrimă, prea dulce ca să o putem uita dar plânsul?!

nu sunt săracă nici acum e aer străveziu în jurul meu și-albastrul cel mai plin e casa mea fragilul somn al pruncilor de umbră port le scriu cu grijă visele și colorez ascunsul și nu vor

iarna asta e atât de tandră și blândă și nu o mai înțeleg chiar ieri îmi mușca buzele până la sânge poate știe că e ultima pe care o iubesc sau poate știe că e prima în care am intrat cu tot