Mihaela Merchez

abia acum, când boabele de struguri își caută amiezile de vară în smălțuite, tandre căni cu vin, acum când soare blând și aer auriu ne înconjoară, când visele tale și visele mele de fiecare zi și

dimineața picioarele-mi sunt leneșe de parcă deșertul tot doar în sandale l-ar fi răscolit apoi nerăbdătoare se trezesc de parcă n-ar fi fost întreaga noapte sărutate părul umed încâlcit

și cine e mai orb, te întreb, cel care în detaliu totul vede dar înțelesurile îi rămân străine sau cel curat și drept în întuneric și care iscusit primește cu tandrețe sau refuză

În fiecare zi alung pasărea din cântecul de demult, cîntecul care nu lasă îndrăgostiții să moară. Nu o mai pot hrăni și nu-i mai vorbesc. Cu trecerea timpului ea cântă tot mai frumos în

* Într-o zi am găsit un ochi de apă limpede nemișcat cum nemișcat era și aerul din jur am privit în adâncul lui căutând rostul zilelor care au trecut printre noi căutând lumina, dulceața

Pământul a primit poruncă pe toți să ne adune în brațele sale cu aceeași nerăbdare coborâm în pântecul lui dar Cerul? Cerul va fi la fel de albastru pentru toți? pentru plânsul mamei

iarna asta e atât de tandră și blândă și nu o mai înțeleg chiar ieri îmi mușca buzele până la sânge poate știe că e ultima pe care o iubesc sau poate știe că e prima în care am intrat cu tot

ce să fac atunci când luna răsărind nu mă mai bucură nici soarele traversând curios ziua de la un capăt la altul ce fac dacă privirile cele mai murdare se opresc pe corpul meu pe chipul meu când

ninsoarea a început la ora exactă a sufletului tău pornit spre mine i-am spus ca zilele mele sunt tot mai puține și tot mai scurte orele că iarba m-așteaptă demult dedesubt împreună să

Iubesc și stăpânesc doar ce iubesc pe cel iubit îl voi iubi fără-ncetare corabia coboară cerul tot în mare și tălpile unesc marea de țărm în mâini îți păstrez glasul cu degetele pot să-l

Un monstru locuia în biblioteci cu ochiul mic și rău țintindu-și prada târând un suflet strâmb printre volume în mucus greu să le-nvelească și nimeni altul să le vrea și nimeni să învețe ce

- Mitsuko, tu dormi? - Dacă aș respira, aș trăi și dacă aș trăi, aș putea să merg pâna la tine miile de kilometri care ne despart liniștită și obosită să adorm în inima ta. Dar eu nu pot

Nu știu cum a apărut lacrima asta singură, calmă, transparentă, pe obrazul meu sau al tău revendicată pe rând de amândoi prea caldă lacrimă, prea dulce ca să o putem uita dar plânsul?!

când timpul rău vine grăbit și bate cu putere în alba și frumoasa poartă nu ezita. deschide-i. și toate ușile deschide larg și mâna i-o întinde. eu poarta o lăsasem descuiată. să-i spui

hotelul de la marginea orașului și-a deschis ușile când ne-am apropiat ca o inimă mare deschisă pentru o intervenție dureroasă pentru două trupuri va trebui să bată pentru noi doi va trebui să

Să fii tânăr atât de tânăr încât fiecare dimineață să poată fi începutul vieții dar să nu știi care e dimineața aceea atât de tânăr încât toate sevele strămoșilor să fie purtate în sîngele tău

Pe trotuarul ud se multiplică luminile aprinse ale orașului în jurul lor picături foarte mici și foarte reci de apă se mișcă fără încetare în stația de taxi este o singură mașină de un galben

știu cât de repede poate să desfrunzească un copac vântul, ca un comandor nerăbdător, abia sosit la țărm lăsând la picioarele noastre toate gândurile în care ne-am înfășurat ani întregi și

Începusem să îți vorbesc să-ți spun cuvintele cele mai bune și înțelepte unele învățate de la cei mai buni și mai înțelepți altele desprinse din trupul meu trezit atunci apoi am spus cuvinte

Mai întâi, închide ochii așază-ți brațele pe birou și ține-ți tâmplele strâns să nu răzbată toată ura, apoi ridică-te brusc, împinge scaunul cu zgomot și caută cea mai mare masă din

ce caldă este ziua cât de bogat e miezul și plin de frumusețe și e frumoasă lumea-ntreagă și-i blândă înserarea care ne așteaptă e vremea grădinilor să-și crească flori și fructe și-a

am ajuns la capătul lumii s-au împlinit toate câte crescuseră cu noi, împreună suntem aici cu toate lucrurile, cu praful lor vechi, argintiu, cu tot. din nodul acela dureros dinspre omoplatul

desenez hărți complicate în sute de culori cu drumuri nesfârșite cu degete sigure pe creion arătând tuturor organizarea delicată a lumii plâng în fiecare dimineață, când toți oamenii