Pentru că iarna nu pleacă niciodată

Decembrie se înserase de sus îngrijorate stele ne priveau să nu cumva să rătăcim pe drum și fiecare stea voia să fie văzută și noi spre toate râdeam lumina Cerului se așternuse peste oraș zăpada și mai albastră părea în ochi, tremurătoare stele–adevărate în cameră doar bradul de–mprumut și, lângă noi, tremurători, chitara drum alb spre dimineață pleacă din calde așternuturi pe care ne scriam iar și iar și muzică și poezii chitara le uita prea repede și exersam din nou pe corzile ei, scrisul degetelor care caută pe lemnul ei, scrisul copiilor care se învață unul pe celălalt și cine pe cine îmbrățișa mai tare nu știm nici acum muzica nu s-a mai oprit nici chiar atunci când trupul meu de chitară când trupul meu de fecioară sângera-n–zăpadă mari pete roșii – maci fierbinți ai iernii așa înflorea în oraș sângele meu de fecioară sângele meu de femeie maci înflorește-n zăpadă chitara rănită își uită cântecele dar trupul meu nou pe toate le cîntă pe toate le știe