Scrisoare de la Virtualia I V

Bacau, 25 noiembrie 2004, seara

Draga prietene *, (* - posibil a se citi si astfel: Dominique, Trandafiras, Filip, Ted, Adim si toti ceilalti cunoscuti pe poezie.ro care mi-au fost in gand aproape dar care n-au putut ajunge la Iasi ) Stiu ca vine tarziu scrisoarea mea si tare as vrea sa nu ma certi din pricina asta dar poate ca a fost nevoie sa ma prinda primul viscol sau poate doar frazele din jurnalul Almei ca sa se descatuseze odata cu ninsoarea cea apriga toate aceste cuvinte adunate gramada si sa mi le imprastie printre degete, eliberandu-le. Sau poate a fost nevoie doar de un strop de tihna intre Bacau si Iasi sau poate sa se risipeasca macar o parte din magia serii de noiembrie, ei bine, nu stiu sa-ti scriu acum de ce dar sper ca vreodata voi gasi o explicatie logica si coerenta pentru intarzierea cu care ti-am trimis aceste randuri. Stiu doar ca in seara asta cafeaua abureste ceva mai calm langa mine, ca n-am nici un ceas care sa ticaie prin preajma si, ca din senin, s-or pornit a curge spre tine deodata toate gandurile, sa-ti vorbeasca despre poezie si despre oamenii care-o iubesc. Nu-ti mai povestesc despre drumul catre Iasi, nici despre soarele ce musca din parbriz cu sclipiri nabadaioase si nici despre vantul ce se rostogolea perpendicular pe biata Dacie, de-i simteam tremurul șasiului in talpi, nici despre radare in miscare sau despre trafic, nici despre faptul ca nu am apucat sa repet nici macar o singura data ce ar fi trebuit sa citesc la intrunirea cu ceilalti poezisti. Poate iti voi pomeni, asa, in treacat, cum am ajuns sambata, pe la amiaza, intrand prin Pacurari in orasul studentiei mele si cum de la spitalul Spiridon am facut stanga apoi dreapta si iar stanga pe o straduta pietruita, una din acelea care fac farmecul cetatilor vechi (dupa indicatiile date de Alina la telefon cu o zi inainte si notate pe un biletel lipicios si galben, din cele folosite pentru semne printre vrafurile de hartii si dosare de la serviciu), cum urcam pana in apropiere de Inspectoratul Scolar, la hotelul unde aceeasi Alina-atenta-la-toate ne retinuse doua locuri pentru innoptat, mie si sotului meu. Gasim receptionera strecurata intre un asternut alb si-o masina de spalat, intr-o incapere plina altminteri cu lenjerii, fie insirate pe o masa, fie impaturite pe noptiere, o extragem de acolo cu formula “avem rezervate pentru aceasta seara, etc, etc”, strabatem un hol lung, la capatul caruia se afla biroul de receptie, primim o replica “trebuia sa fiti sapte”, mirarea ca am ajuns noi primii, o alta replica”aaaa, stati ca au mai venit doua persoane”, “cine”, “ieri, domnul Silisteanu si astazi dimineata domnul Banu”, dau din cap mormaind politicos cateva sunete nedefinite, primim doua formulare, scriu (deh, emotia sosirii) pe hartia mea numele sotului, domnisoara de acolo se minuneaza “amandoi sunteti Paul?”, ma inrosesc, ma balbai, rescriu formularul: Daniela Bordieanu, Bacau, cetatenie romana si alte cifre uricioase de pe cardul de identitate, semnez in graba si luam cheia de la 203, “la etajul doi”, o sun pe Alma sa-i spun ca am ajuns, se pregatea de intalnirea cu Lebragia, la Clubul Bursei “avem de luat protocolul, hai, vii?” spune ea “nu am cum sa ajung in jumatate de ora, dar te sun mai apoi” spun si eu – gata, in sfarsit termin fraza asta lunga si poate neinteresanta despre cazarea noastra (chiar ma intreb cat de relevanta e, ridic din umeri, ezit, mai iau o gura de cafea, daca am scris-o hai s-o las asa si trec mai departe). Camera era uriasa, cu patru paturi si foarte curata, “oare ramanem singuri sau mai vine si altcineva”, “habar n-am”, cateva vorbe in timp ce despachetam, dupa care constat ca mai avem aproape doua ore pana la cenaclu, “hai in oras”, iesim dar de data asta strabatem straduta pe jos pana in centru, “ti-amintesti, aici era o impinge-tava unde mi-ai dat prima ciorba de burta” spun eu, “uiti ca era si o ceainarie alaturi” spune Paul, “hai la Iasul”, “oare de ce acum se numeste Clubul Bursei”, “stii ca acolo am baut o bere dupa juramant, pe vremea-cand-fetele-faceau-armata?” ne hlizim si brusc ne simtim mai tineri cu vreo cinsprezece ani. Te plictisesc? Mai bine sa las nostalgiile deoparte si sa-ti spun, cum din pura intamplare sau nu, intram in acel restaurant unde, la o masa din stanga, il recunosc pe Claudiu Banu (Leviathan – intalnit prima data in “carne si oase” la Virtualia III, din primavara) si de care ne apropiem zambind. Schimbam cateva cuvinte, ba chiar ajungem sa discutam despre dieta disociata, apar de nu stiu unde Alina si Gabriela (Lebragia). Pana la urma vorbim cu totii aproape deodata, pe diagonala, incrucisat, nu mai conteaza, nu apucam sa terminam toate ideile, vad intr-o “forma intermediara” volumul de poezii, mai apoi cei trei pleaca sa faca ultimele cumparaturi, in vreme ce eu raman impreuna cu sotul sa terminam cafeaua, dar nu inainte de “incerci sa ajungi pe la patru fara douazeci, da?” cuvintele Almei ridicandu-se de pe scaun “sa vezi daca au pus (cei de la casa Pogor) masuta la intrare pentru ecusoane, s-ar putea sa intarzii putin, n-am trecut deloc pe acasa”, “mergi linistita, fata draga, voi fi acolo la vreme”, si gata, am ramas singuri. Desi urma sa fie ca inevitabila ingurgitarea unei portii zdravane de emotii, zambesc (oare intalnirea cu ei a fost o coincidenta sau nu) si dintr-odata simt ca va fi bine. Eh, acum te rog sa ma ierti daca vin detaliile prea multe sau daca napadesc printre cuvinte de-a valma: poarta inca amprenta serii de sambata. Uite, incerc sa ma detasez un pic si sa continui randurile cu ceva mai multa coerenta. Incerc. Dar mai intai, neaparat, o tigara. Si alta gura de cafea (deja rece). Listasem de-acasa poeziile dar inca nu le citisem catre altcineva. Stiam deja de la celelalte doua cenacluri la care participasem ca in fata microfonului ma pierd si speram ca macar de data asta sa nu ma balbai atunci cand o voi recita pe a ta, draga prietene. Am ajuns la Casa Pogor pe la patru fara un sfert. In curte, aproape de intrare, langa cateva gherete de metal ramase de la cine stie ce renovare, o fata bruneta vorbeste la telefon (oare cine-o fi, ma intreb), urcam aceleasi trepte inguste pana la sala unde urma sa se desfasoare intalnirea, caut infrigurata ecusoanele si le asez pe masuta pusa deja la intrare, inca nu e venita multa lume, recunosc pe Silisteanu (si mi-amintesc cum mi-a luat acum un an, la Virtualia II, esarfa de matase albastra), mai zaresc pe Mag, purtand chitara si pe Armonica , “mai, voi cand ati ajuns? v-ati cazat?”, “e vreme destula dupa” spun ei, incep sa apara din ce in ce mai multi, Dedal66 (Daniel Bratu) si sotia lui, Camelia, bacaoanca “la origine”, uite si pe Decembrie (Maria Prochipiuc) si uite ca acum imi dau seama ca amintirea mi-e amestecata in lumina aceea galbena si ciudata din sala si nu mai stiu exact cine si cum si cand si unde, stiu doar ca la un moment dat o fata a inceput sa imparta cafele si ca pe masutele improvizate erau fursecuri si apa minerala si aceeasi fata aduce paharute cu palinca si Claudiu (oare?) imi face cunostinta cu Brown Sugar (Simona Marcu) (gand: ce ochi frumosi are fata asta si ce tanara e), mai apoi dau mana cu Linea (Dana Stefan) care ne-a adus tocmai din celalalt capat de tara desene frumoase facute de copii ei, cei trei-patru-sute-de-copii-ai-ei, (gand: ce aer fragil poarta Linea in privire) tot ea a adus si des-pomenita-de-Silisteanu-palinca-de-la-Oradea, ies la o tigara, iau un volum “cald” de poezii, recent primit de la tipografie, simt ca nu sunt singura care are emotii, “eeeei, tu esti, Azraile, ce ma bucur sa te cunosc”, apare si Simulacrum (Mircea Iosub), imi face cunostinta cu prietena lui, Laura, ma asez iar pe scaun, un pupic pe obraz “Floriiiiiis, fata frumoasa”… Te-am ametit? Sa stii ca eu insami scriu ca ametita despre succesiunea atat de rapida de imagini-flashuri-senzatii. Veneau ca o avalansa, n-am avut timp sa le “procesez” si nici nu cred ca voi reusi atat de curand s-o fac fara a pierde, poate, din nuante. Ma cunosti si stii deja ca sunt emotiva cand intalnesc (atatia) oameni, in singurul loc din lume unde mi se spune Florina. Apare si Alina, are o bluza cu o nuanta frumoasa de albastru violet, zambesc, o vad mestecand guma, sigur are emotii desi aparent e degajata, spune cateva cuvinte de bun venit dupa care la microfon trece Liviu Apetroaie, ca un altfel de gazda, si vorbeste tare de bine despre site-ul nostru cel de toate zilele. In “partea mea de sala” mai sunt Gabriela, Vladimir, Claudiu si chitara lui, Andu Moldovean si Lucian Parfene, Simona si Maria, la un moment dat stiu ca-i simteam mai mult decat ii vedeam, mai sunt si Dedal66, Floris, Mircea, Serban Axinte, incercam sa fiu atenta la ce se vorbeste si totusi eram curioasa de figurile cele noi si uite ca Alina prezinta deja volumul de poezii al Teei si apoi pe cel al lui Michel. Stiu ca mai apoi l-am ascultat cu atentie pe Adi Cristi, caruia ii citisem pe site cateva texte si aflu cu surprindere ca e mai mult decat un membru al poezie.ro, canta Claudiu ceva in engleza, ma trezesc ca bat tactul cu piciorul si dau usurel din cap, pe moment am uitat de aparente, zambesc, vine Silisteanu care zice atat de aprig si de frumos despre poeziile lui Adrian Erbiceanu incat mi-as dori si eu un volum, timida cum ma stiu nu voi avea curaj sa i-l cer asa ca raman doar cu gandul, incep a se recita poezii, inca nu m-am hotarat pe care s-o citesc prima, poate pe a Ancai, Alina imi face semn sa vin in fata, eu scutur din cap “inca nu”, se incrunta a mustrare, ma ridic, hai sa nu ma alint, ma incurajez de una singura, m-apropii de microfon ca de “instrumentul generator de noduri in gat”, tot discursul meu se pierde intr-un nor de emotii, stiu ca incercam sa spun ce inseamna versurile acelea pentru mine, privesc in sala dar nu vad pe nimeni de atata lumina galbena si ciudata si citesc. Gata, pe moment am “scapat”, o tigara, musai o tigara, imi tremura mainile, oare cum sa ies fara sa deranjez, incepe sa citeasca Dedal66, ce fain recita omul asta, ma strecor afara din sala cu tigara palmata, vine si sotia lui Daniel, vine si Lebragia, vorbim pe holisor toate trei cred ca destul de tare cata vreme Dana lu’ Stefan deschide usa “mai incet, se aude” , “e vina mea, urechea stanga imi face figuri”, spun eu, zambim, intram, canta Magul, “si uite ce frumoasa e Armonica si cum se vede ca n-are emotii cand canta”, soptesc Lebragiei, iarasi se recita si pe mine iar ma cheama Alina sa citesc gandurile lui Filip si-l amintesc de cat de tepos este cand il pomenesc ca-ntr-o “Duminica Sinelui” de acum un an, canta Claudiu, recita Maria o strofa si Floris alta, apoi vine Parffy, isi citeste versurile si Oceanul (Stefan Petrea), apare in sala Dgartner, ii pun un ecuson in mana si ma priveste nedumerit, Doamne, multe poezii curg in seara asta, frumoase poezii, si uite ca doi adolescenti de la o scoala de dans sportiv vin sa ne aminteasca ce lin curge pasul de vals, canta doua fete la flaut din Haydn, Stefania Pavelescu ii prezinta pe cei de la asociatia studentilor francofoni, incerc sa urmaresc versurile in limba lui Voltaire dar am mai uitat cate ceva, incerc, seara e lunga si iar o tigara, din cand in cand se fac poze si ce incredibil de tanara pare fata din anul doi cu fragmentul de jurnal despre statuia de copil-care-face-pipi-spus-in-limba-germana din care nu cunosc boaba. Silisteanu refuza savuros sa citeasca versurile lui Geana dar cauta o poezie proaspata prin buzunare, Dedal66 vine iar si colectioneaza mai tot ce ramasese din noi cu versul lui Nexus, deja ti-am spus ca recita frumos, nu-i asa? Ma opresc un pic cat sa-mi trag sufletul si ma inzidesc pe versurile Trandafirasului, Magul prezinta raportul de garda al Alinei dupa care Alina, la randul ei, citeste referatul de vorbe goale al cuiva absent in sala dar prezent prin cuvant si uite ca e aproape opt seara si inca ne rasucim in caruselul poeziei. Si a fost tare bine, draga prietene. Si vesel a fost. Parca la nici o alta Virtualie dinainte nu s-a zambit mai mult si n-am fost mai apropiati. Un drum firesc, poate, vor spune unii mai intelepti decat mine. Tu incearca sa ma ierti daca, din graba de a-ti trimite randurile mele, am uitat poate cate un vers sau poate pe cineva sau poate doar cate ceva si sa mai stii ca nu ti-am scris o cronica ci numai si numai ce-am simtit-vazut-cunoscut eu in acea seara de sambata. Scrisoarea mea e lunga si ar trebui sa fie si mai lunga daca ti–as povesti despre cum au mers dupa aceea poezistii la Bolta Rece, spre a se cunoaste si altfel, vorovind in preajma unui pahar de vin sau de tarie sau de bere si cum s-au apucat sa-si umple volumele de poezii cu urmele trecerii lor pana si pe servetul de masa al sus-numitului Silisteanu, ba ar trebui sa fie si mai lunga daca ti-as povesti despre tot ce-am patimit cu Alina si chelnerita si cum Maria a speriat-o (pe sefa de sala!) ca suntem niste nebuni veniti din toata tara si ca e mai bine pentru ea sa ne zambeasca si sa ia comanda cuminte-cuminte dar am sa ma opresc aici pentru ca, draga prietene, deja ai fost cu noi, acolo, doar ecusonul iti lipseste si uite ca ti-l trimit odata cu randurile astea viscolite de zambet si sa mai stii ca neaparat te astept la Virtualia V, din primavara viitoare.

Cu tot binele, Florina