Clișee – Colecția seară-vară 2004

Nu-mi mai ating extremitățile. S-au distanțat impardonabil de mult de când timpul a devenit atât de rarefiat încât, deși îl respir adânc și cu masură, tot nu-mi ajunge. Rămâne agățat de degete sau de ochi - scriu sau privesc atunci când inspir. Între cele două margini zac bucăți din mine neoxigenate, îmbătrânind. Cântaresc într-o palmă pe Nichita iar în cealaltă pe Rainer Maria Rilke. Amândoi îl țin pe Dumnezeu de mână. Gândul mi-e la fel de nesigur și speriat între ei ca un copil orfan în așteptarea unei noi perechi de părinți adoptivi. Aparent cuminte și nehotărât. Ce balanță fragilă e inocența neștiutorului. Comentariu din sală: - Când ajungem să ne cunoaștem, ne dăm la o parte susținându-ne cu frenezie și disperare alegerea; însă uităm să păstram echilibrul. Am și eu un prunc. Doar al meu. Amandoi copilărim, el înafară - expandând, eu înăuntru - inhibând. Dintre noi, eu joc și rolul mamei. Live. Din lăuntru, in afară, de data asta. Un fel de lege a conservării energiei, păstrand o formă aparent stabilă. El crește, eu descresc. Maternitatea e un soi de Big-Bang. Ireversibil. Nu știi dinainte cu exactitate cum va fi după, oricâte ipoteze ai specula, dar cert e că expansiunea devine universală. După ce ești mama nu mai poți fi altceva. Sfarsitul e același, însă. Depinde doar de intensitatea trăirii să-i calculezi marginile. Comentariu din sală: - Dacă marginile nu mai pot fi atinse, pot fi oare calculate? Răspuns însoțit de eventuale ridicări din umeri: - Ar putea fi calculate în cazul în care am re-cunoaște momentul de referință definit prin “sfârșit”. Cântă Toto Cutugno. Un mp3, evident. Ce veche e melodia, Dumnezeule, parcă ar fi trecut o veșnicie de când am auzit-o prima dată. Serenada de pe vremea lui Ceaușescu. Prima paranteză nostalgică : Hihi, uite cum se decupează bucăți de istorie din clișee, tipare: ne purtam buzunarele mai mult sau mai puțin mascate, ascunzând în ele mai mult sau mai puțin. Depinde doar de modelul hainei. Nu poti împărăți gol într-o lume în care mai sunt copii. Cât despre locurile pentru nudiști, acestea sunt reduse ca număr si noi destul de complexati. Închid paranteza. Comentariu din sală: - Luat ad litteram, e adevărat. Dacă nu…există oare locuri pentru exhibarea sufletului? Unde să îl poți expune gol și pur, fără frică sau rușine? Mi-e teamă că nu. - Dacă ești ateu, ai dreptate. Dar dacă nu ești? O galaxie. Un roi de stele. Niscaiva bariere de asteroizi. Nebuloase planetare. Privesc înapoi când și când. Undeva pe acolo trebuie să fi fost momentul inițial. Comentariu din sală: - Privitul înapoi e periculos. Amețești când vezi cât de mult ai înaintat. Pe alții îi cuprinde vertijul când văd ce puțin au parcurs și ce puțin timp le-a rămas. - Mai usor, mai firesc și mai comod e să privești doar inainte. A doua paranteză nostalgică: Câți ani aveam în omienouăsuteoptzecișiceva? O adolescentă de sprezeceșiceva de ani. Ce caraghioasă ar părea acum cu panglicuța albă și cozi împletite strâns, îndrăgostită de o pereche de ochi albaștri ai unui coleg. Pe jocul cu păpuși nu se așezase încă praful, dar scria deja primele poezii. Toată era numai copaci, cer și lacrimi. Melcii aveau să vină ceva mai tarziu. După ploaie. O închid și pe asta. Probabil că de mâine trebuie să merg la un oftalmolog. Pentru o pereche de lentile. De când umblu hai-hui prin lume, creînd-o, mi se încețoșează ochii din ce în ce mai des. Din pricina distanțelor, desigur. Dintre acum și ce voi fi fost cândva. S-a întunecat între timp și monitorul a răsărit cu o lumină albă, cu ceva imaginație - un soi de lună stilizată. Am încercat după-amiaza aceasta să nu gândesc. N-am reușit decât atunci cand întorceam cartofii în tigaie. Pot astfel deduce că acțiunea în prezența unui potențial pericol inhibă gândirea. Ori ești la coada cratiței, ori gândești. Iar clișee? Nuuu. Nu-mi place formularea. Comentariu din sală: - De ce oare a devenit cratița un obiect care îl discreditează pe cel aflat la coada ei? Re-wind. Ori ești om de acțiune ori ești om de gândit. Comentariu din sală: - Teoretic, există o cale de mijloc. Calea cea buna. Nici bucătar, nici gânditor. Forward. Nu poți fi simultan în ambele ipostaze. E cazul acelor amorezi cu năbădai care se atrag atât de mult încât e mai bine să stea cât mai departe unul de altul. Evident, e momentul să-mi amintesc acele vorbe vechi și înțelepte de genul “întăi gândește, apoi acționează” sau “graba strică treaba”. Pause. Între a gândi și a face, respir. Comentariu din sală: - Și numeri până la zece. Final. Blitz-uri. Fotografii de grup. Manechinele și Creatorul ieșind la rampă. Aplauze.