astigmatism

nu mă tem de nimic altceva așa cum mă tem de uitare de diminețile în care nu-i voi mai ști umerii pe de rost (de parcă azi ar fi o așa dimineață sub piele se zvârcolesc peștii unei mări în care n-am înotat niciodată) nu m-a lăsat nici să plec nici să rămân undeva pe acolo între două atingeri e o rană care nu mai sângerează uneori mă gândesc că nici n-a existat cu adevărat că l-am scris din nevoia de a nu fi singură am lăsat cuvintele să îl crească dintr-un gând putea să nu răsară deloc sau poate, clișeic, am avut nevoie să cred că cineva poate învăța să mă țină de mână fără să se piardă (fir-ar - îndoiala cască ochii mari de furtună ca liniștea dinaintea ei) poate am visat totul poate-acum trăiesc în somn visul în care până și numele se scrie altfel nu știu dacă să aștept sau doar să uit până atunci îmi port ziua ca pe o rochie uzată sau poate dragostea nici nu se întâmplă doar se presupune eclipsă care s-ar fi putut vedea dacă n-ar fi fost înnorat și totuși (a plâns recunosc felul în care ține mâinile strânse) era teamă să-l aud era teamă să-i răspund sau poate că doar se ridică praful unor începuturi neterminate fără să rănesc fără să pierd fără să las urme uit nu pentru că vreau ci pentru că timpul nu mă mai întreabă nimic nici măcar (a rămas pe undeva o frază neterminată cred că e la distanță de câteva răni nevindecate) la final mă gândesc să-l parafrazez pe Doru mi-a plăcut cum a scris pe o cocoașă de dromader ”muzica mă împungea în tâmple ca o andrea” doar că mi-a sărit de pe fix ideea într-un vinil Bee Gees cânta ”Nobody gets too much love anymore” dar parcă nu s-a mai zis și asta de o mie de ori? de mâine ar trebui să port ochelari bifocali