Negru Vladimir

răsăritul se încolăcește peste noi ca un animal fără umbră d i s t r a s te privesc cum pleci acoperită cu batikul șofran unduindu-ți șoldurile mozaic al pașilor în cerc lasându-mi în ochi

am nevoie de încă o mare iubire pentru a-mi încheia volumul sau poate teama de a nu muri singur mă va face să scriu într-un moment de insomnie poezia perfectă la ce bun să te folosești de

sâmbata este ziua noastra de sex ca orice femeie la 30 de ani respectă pasiunea bărbatului ei îi lustruiește atentă pantofii de golf model Wilson Ultra Black îl sărută ca să-i poarte

sunt atâtea lucruri care mă uimesc toamna asta nefericită ca sunetul unei flașnete măiastra cu aripile ciunte desenată pe-un zid la Socola bătrânelul acela blajin care cerșește la colț și-mi zice

mâna ei stângă cu degete triste ostenite de atâtea mângâieri îmi atinge pieptul răsucindu-se ca un stilet până în quatrocento-ul viselor noastre erotice îndrăgostiți ai primei

se străduiau în zadar să uite amestecați printre oameni și zâmbete cu mângâierile crescute anapoda pe marginea de tinichea a inelarului nu a mai rămas nimic de furat acum aveau totul aroma de

a fost odată o femeie trecători grăbiți și lumini multe lumini pe măsura fricii noastre de întuneric pășeam prin oraș uitându-mă la vitrine și oameni ea se oprise la marginea

mă deprimă zâmbetul tău ca o injecție cu morfină într-o venă prea des folosită senzația acestei debile fericiri resorbindu-se în pieptul meu și toti pruncii care așteaptă să-și facă drum spre

s-a terminat și țigara ca o carte ieftină citită pe drum ea doarme mă ține de mână speriată de gândul că m-ar putea rătăci printre lucruri într-o absurdă răfuială cu lumea undeva se

când ne-am văzut te-ai retras speriată înapoi în granitul statuii pe care o locuiești împreună cu păpușile tale de cârpă să nu te rogi niciodată în parcul acesta cu miros de casă

moto: \"Tota pulchra es amica mea et macula non est in te\" deșert de cuvinte până la capătul lumii numai glasul răgușit al celui care strigă numele tău ca un tren pe care-l auzi numai când

privesc cum se vede lumea printre picioarele unei femei care și-a jurat să mă piardă conduc o corvettă prin ceață sperând ca drumul să se sfârșească am visat o mie de zile fericite alături de

ultimul nostru poem nu are nume l-am scris pe genunchii însângerați ai demonului iubirii de sine lacomi jefuim vorbele de dulceață viața miroase a orfelinat despuiați de roade călătorim pe o

sunt un culoar strâmt prin care trece uneori o femeie mușcându-și buzele îmbibate de gustul picant al plăcerii îmi pictează peste mască un chip desfrânându-se în focul rugului meu îmi unge

beau un pahar de pinot noir plouă toate în jur sunt reci simetrice și exacte pe marginea patului o femeie face origami din visele mele îmi desparte cu unghiile carnea ascultă sângele

își făcea cale cu mâinile prin pustiuri de carne ca un orb îi urma sufletul amăgit într-un somn magic ea își împodobea gleznele cu rădăcini smulse de lună pielea i se făcea aspră de

orașul miroase a brad junghiat țiganii alungă cu farmece noaptea așteaptă frigul despuind crengi ea are mâinile albe și lungi îi adună buzele risipite strigându-l pe nume el împărățește

ronțăia dintr-o pungă de biscuiți atentă la pantofii celor care treceau cântărindu-le mersul mai romantică decât orice altă femeie îndrăgostită el nu mai avea decât răspunsuri trăia din

câinele meu târâie un stârv pe o cale ferată invadată de râme mai negru decât mine anonim ca un mormânt fără cruce eu și câinele meu câteodată visăm cum îi acoperim pe toți cu pământ femele

o mie de brațe s-au făcut oștire membre de apucat spada mângâieri părăsite în așternut o mie de cuvinte bolnave unse cu miere sălbatică îngropate sub limbă germinează în taină arome o mie

în nopțile mele cu insomnii simt patima cum mă copleșește atom cu atom ca o otravă îmi vine să înghit lumea ziua când te-am întâlnit pe Dumnezeu și toate le-aș putea ascunde în mine obosit