Poezie
combustie
1 min lectură·
Mediu
câinele meu târâie un stârv
pe o cale ferată invadată de râme
mai negru decât mine anonim
ca un mormânt fără cruce
eu și câinele meu câteodată visăm
cum îi acoperim pe toți cu pământ
femele care făgăduiesc să ne nască
lângă oasele sfinților în locuri
unde ne-am putea odihni mântuiți
timpul se scurge din mine ca un sânge înveninat
orașul acesta are prea multe lumini
între picioarele tale doar umbre
îmi spui că ai vrea să ne-o punem
într-o cameră neagră în care soarele
s-a pierdut pentru totdeauna
cu palmele întinse prostește a dar
mușcăm în gol întunericul până la zi
săpându-ne prin aer unul altuia gropi
drumuri spre un cer otrăvit
067
0
