Amurg

Cat de frumos, Vladimir! Cat de simplu si de frumos! Cu toata durerea caderii cocorului tau...

Ingerul-cocor, ratacitorul, cel-fara-loc, in care se gaseste si se regaseste esenta amateriala din cea materiala astazi cade. Acelasi zbor care se prezentifica pe sine si nu are cum deveni anacronic prin simplul fapt ca reprezinta una dintre caracteristicile vietii.

Ultimele 2 versuri imi apar destul de interesante. Daca :ingerul-cocor\" capata \"picioarele de apa\" imediat dupa cadere, atunci inseamna ca aceasta apa are conotatii negative, sau ma rog, de intarire a diabolicului. Imi amintesc ca unul dintre Parintii Bisericii, Evagrie Ponticul, ucenic al lui Origene, spunea in Tratatul Practic despre apa(in legatura cu insetarea) are puternice valente demonice.

Ar mai putea exista o interpretare, la care m-am gandit si conform careia, ingerul, care cade in timp(dupa o inspirata sintagma cioraniana) se purifica prin teluric. El reuseste asta numai cu ajutorul picioarelor de apa-de data asta in sensul ei purificator(nu stiu de ce mi-au venit in minte ritualurile evreilor cu privire la Maim(termenul general pt apa) in care, acest cuvant, scandat de catre sute de oameni la unison pare a fi un tropot de ploaie)

La fel ca si voi incerc abia acum sa inteleg ceea ce am redactat... pentru ca acest mic poem a fost scris in cateva minute, aproape in transa, in urma unui dor care m-a locuit pret de o clipa, sentiment obscur al unui chip strain... cine stie ce inger-cocor si-a odihnit zborul in mine?
Incercand insa o interpretare... cadearea implica sentimentul de jos-sus adica implicit spatiul si desi conceptul poate fi doar imaginat sau metaforizat nu trebuie sa ii negam radacinile duale... aripile stranse la piept pot avea mai multe semnificatii de la abandonare/impacare pana la gestul acela ritualic inconstient de incrucisare a bratelor in cazul unui atac energetic... apoi ingerul-cocor... i-am dat un nume, l-am prins in panza iluziei, i-am cantarit indoiala si iubirea de necuprins si am trait starea de locuire... mai bine zis incorporare... invocarea timpului este gestul cel mai bogat in semnificatii... e momentul in care fiinta intermediara intelege ca nu va mai putea zbura niciodata, ca ofilirea florii e iremediabila... clipa ramane suspendata iar ingerul cu trup calator isi uita cunoasterea, legatura cu divinul (fulgerul) si devine lut, se accepta pe sine parte a lumii materiale. Ma mai intreb insa cine e ingerul-cocor si de ce vioara i s-a spart tocmai in zorile cantarii... am insa sentimentul ca voi afla curand :)
Va multumesc ca ati trait acest poem insa nu sunt acum decat un interpret si nimic mai mult, deci raspunsurile mele sunt doar un act hermeneutic si nimic mai mult.