illusio

nu știu de ce, dar introducerea sfinților și a lui dumnezeu în discurs, taman după atât de sugestivul \"iubirea coclea în aer\" îmi pare că produce un clivaj nenecesar, că introduce o dimensiune oricum prezentă în ultima strofă și oricum cosubstanțială iubirii în genere.
cât despre genul ăsta de iubire descris aici, e susținut taman prin simplitatea punctării gesturilor și stărilor aferente.
așa că o țin pe a mea, adică no need for big words, când curge atât de bine firescul spațiului dintre cei doi.

Mi s-a parut slabuta partea asta: \"nu știu nicio ieșire i-am spus
doar un parc în care uneori întâlnesc câini\" ca si cum daca era o idee acolo, ar fi alunecat in afara. Si intradevar, prezenta lui Dumnezeu parca scurtcircuiteaza atmosfera creata.

Mi-a placut:
\"ceva era în neregulă cu viața
toate lucrurile atârnau
câinele de lesă
brățara de mână
luna de cer
singurătățile între ele\"

Un text care promite o poveste si se tine de cuvant.

\"a fost odată o femeie
trecători grăbiți și lumini
multe lumini pe măsura fricii noastre de întuneric
pășeam prin oraș uitându-mă la vitrine și oameni
ea se oprise la marginea străzii

fragilă\"

e uimitor ce ai reusit sa faci aici cu un simplu adjectiv...ai spus totul despre personaj, l-ai aruncat, pur si simplu, in fata noastra, dezarmat.
apoi:
\"în ochi i se roteau drumuri\"
\"iubirea coclea în cer la picioarele sfinților\"
\"ceva era în neregulă cu viața
toate lucrurile atârnau
câinele de lesă
brățara de mână
luna de cer
singurătățile între ele\"

felicitari!

cateva clisee, fara \"iubirea coclea\", fara acea extensie a vulnerabilitatii esuand in teama... cand acel sentiment ar sugera mai degraba asteptare, fior, neliniste. Perpetuarea acestei spaime ma trimite la ideea de prizonierat; fara toti sfintii si D.(aici imi apar ca si clisee) este o poezie reusita.
interesant felul in care se inchid zalele acelui lant ocolind dualitatea frecventata pentru a reveni Undeva, inevitabil.
mi s-a parut interesant modul transant, sec, in care a fost epuizat discursul in finalul strofei a doua, totusi real, de asta nu-mi pare vulgar, ci sugestiv.
...si totusi, acolo...numai Dumnezeu putea sa-si dea cu parerea...versul acela ma convinge de ceva
sau poate nu, gandurile tuturora sunt sub semnul interminabilului, uneori dispozitiile ne joaca renghiuri, \"supliciul\" hazardului ne ajunge oriunde, acestuia nu-i supravietuim.

tu cum faci când scapi din lesă și te dai la oameni?:)
\"nu știu nicio ieșire i-am spus
doar un parc în care uneori întâlnesc câini\" mie îmi par sugestive aceste versuri, găsesc o întreagă psihologie în aceste rânduri raportate la specia noastră, la civilizația noastră și cea din care face parte \"câinele\"(care poate fi și de furnici și a.ș.m.d)), atunci chiar putem discuta de unicitatea între specii:d. A fi sau a nu fi unic ca ființă. Asociem câinele cu starea noastră de lătrat sau chiar ne face bine lătratul lor?
și acel adverb de timp \"uneori\" plasat foarte bine în scenă: deci nu tot timpul ci uneori.

Și da, frica, frica care există în fiecare dintre noi. În pasajul cu \"fragilă\", nu știu eu văd un fel de alint feminin, mie nu-mi place nu fragmentul acesta ci ideea în sine de mieunat continuu al unei femei: \"nu știu să fiu fericită\", ascunde-mă la capătul lumii\". Dacă aș fi bărbat i-aș spune femeii mele: Măi femeie, mai termină cu tâmpeniile astea. Oricum dacă este așa cum am văzut eu acest fragment este foarte bun. Și așa este cum l-am văzut eu! :d

Mai departe legat de \"atârnat\"
\" toate lucrurile atârnau
câinele de lesă
brățara de mână
luna de cer
singurătățile între ele\"
Așa atârnă și viața noatră de frânghiliile lui Dumnezeu, marionete legate de brațe și mișcate de Dumnezeu prin destinul dat de el , atentie! Aici mă oftic puțin dar îmi trece. Nu ne mai rămâne decât \"să-ngropăm obsesiile în cuvinte\". Pentru că prima dată a fost cuvântul...
am zis să las și eu un semn la tine pe cuvinte.
SilVIA