Adriana Lisandru

nu mai sunt tânără. dar dacă niciodată n-am fost? în fond, se înseamnă tinerețea? în locul ei zboară acum imagini ca niște artificii ca niște licurici un drum spre casă într-o noapte

nu mai sunt tânără. dar dacă niciodată n-am fost? în fond, se înseamnă tinerețea? în locul ei zboară acum imagini ca niște artificii ca niște licurici un drum spre casă într-o noapte

nu mai sunt tânără. dar dacă niciodată n-am fost? în fond, se înseamnă tinerețea? în locul ei zboară acum imagini ca niște artificii ca niște licurici un drum spre casă într-o noapte

nu mai sunt tânără. dar dacă niciodată n-am fost? în fond, se înseamnă tinerețea? în locul ei zboară acum imagini ca niște artificii ca niște licurici un drum spre casă într-o noapte

nu mai sunt tânără. dar dacă niciodată n-am fost? în fond, se înseamnă tinerețea? în locul ei zboară acum imagini ca niște artificii ca niște licurici un drum spre casă într-o noapte

nu mai sunt tânără. dar dacă niciodată n-am fost? în fond, se înseamnă tinerețea? în locul ei zboară acum imagini ca niște artificii ca niște licurici un drum spre casă într-o noapte

nu mai sunt tânără. dar dacă niciodată n-am fost? în fond, se înseamnă tinerețea? în locul ei zboară acum imagini ca niște artificii ca niște licurici un drum spre casă într-o noapte

... și ai ceva de fiară în tine Știi bine Ceva de fiară sălbatică, da Ceva din cântecul cerbului răsunând Departe Și înalt În inima pădurii Ciulește urechea Și-ascultă: Sunt primăveri

Câtă poveste în foșnetul unei nopți de octombrie, doar zgomotul nucilor căzând sparge liniștea, stau dreaptă sprijinită de un zid invizibil ca și cum m-aș sprijini de mine însămi. Unul câte

am alungat-o. marș! dispari de aici! și am aruncat după ea cu o piatră. greutatea a o mie de lucruri, a o mie de ani, avea piatra aceea. aproape că mi-a smuls mâna din umăr. totuși, am

uneori e râu limpede alteori e râu învolburat uneori pârâu alteori se retrage-n el însuși fără ca nimeni să nu înțeleagă ori să nu se întrebe de ce? și atunci din el rămâne doar

septembrie - răvășitoare lună a distanțelor cu legănarea ei de tren personal - ai două mere roșii în buzunarul hanoracului și-o inimă bătând înăbușit marea ta dragoste rămasă în urmă sub

Îți văd mâinile îți văd mâinile în vreme ce scriu aceste cuvinte unghiile tăiate nu foarte scurt dar drept ținând strâns țigara pe care o-mpărțim ca pe un jurământ sau ca pe un blestem strecurat

Dragostea are multe note de subsol scrise mărunt în josul unei pagini – unele dintre ele au nume proprii altele cifre altele paranteze unele abundă-n prescurtări altele în puncte de

eu știu că ne-am născut dintr-o singură dragoste sau poate dintr-o singură singurătate într-o nanosecundă în care demiurgul ațipise și încurcase rostul Facerii așa mi-a spus da da așa

acest poem putea fi scris doar noaptea după ce foșnetul orașului se strângea în el însuși ca un arici imens și devenea un balansoar de stele când liniștea se adâncea alene iubirea-și regăsea

dragă mamă nu mai am nicio veste de la acel copil lăsat în voia rodului și-a frunzei într-un septembrie când dragostea ieșea din chingi o străină mi-a spus că l-a văzut șezând în pridvorul unei

mă mișc și respir în propriul meu insectar. din când în când scot o mână afară și șterg moartea de praf. bâjbâind.

încotro să te-ndepți când simți că vrei să fii mai aproape de tine decât ți-ai putea fi ascunzându-te-n scorbura timpului gândului în poem să te duci în miezul lui reavăn să

să ne atingem blând cu foarte mare grijă lumina acestui asfințit de noiembrie are coaja atât de subțire încât mi-e teamă că ne vom prăbuși în oglinda amintirilor noastre

ce-ai mai făcut de când nu ne-am văzut? am întors dragostea pe toate fețele. am întors moartea pe toate fețele. până s-au rumenit binișor amândouă. au aceeași culoare acum.

am visat un bărbat era foarte tăcut și subțire ochii lui de culoarea fumuriului copt am visat un copil lângă el o femeie nemișcată și tristă ca un lut înainte de-a se face urcior am visat o

am vrut să scriu un poem despre noi o simplă mișcătoare mărturisire de dragoste îmi făceam singură curaj mă grăbeam să nu dea buzna ciufulit și senil sentimentul ridicolului era o seară blândă ca

- Spune-mi Tu Doamne oare ce face toamna când nu mai poate-ncăpea în ea însăși? - se încrustează auriu în frunze și se nemărginește în tandrețea poetului.