Adriana Lisandru

așteptăm amândoi inflorescența acestor tăceri violete de Parma își vor dărui catifelarea ochiului nostru asfințit demult

nu poți săruta cu buzele altuia nu poți cânta dacă o mână îți astupă gura nu poți să taci în numele strigătului nu poți să crezi tu în numele celui care crede doar în el și nu poți învia în

ea nu avea nici început, nici drum. o undă de opal, reverberând. un semn făcut cu mâna de departe. ea nu avea nici așteptări, nici moarte. nu m-a-ntrebat de zboruri sau de ce. și tremura

dincolo de borealul cuvântului împrejurându-se învălurindu-se doar alb potopindu-se-n alb ca un imn adus jertfă tăcerii

orașul zace ca un urs bătrân. din când în când, viscolul se trezește și face piruete prin nervii mei întinși. o ambulanță taie liniștea, golul din urma ei rămâne să mă doară asemeni unui

dacă înfigeți cuțitul în pieptul femeii puternice, nu sânge-i va curge din trup, vor curge așteptările voastre. ea doar certitudine inspiră și expiră numai optimism. femeia puternică nu naște,

ușoare și reci se așează cuvintele, ca niște fulgi în palma fierbinte a gândului. știm asta și nu tresărim. am învățat să murim în surdină. să nu audă nimeni când vom începe să ne prăbușim unul

cândva, oboseam cântărind bucuria. o aruncam în larg și lăsam s-o ducă apele, spunându-mi că aproape, una cu trupul și cu sufletul meu, se înmulțea o altă bucurie, ca într-un heleșteu plin cu

cu cât te apropii, cu atât mai mult se întind lianele întrebărilor si cei de la care aștepți un răspuns te mângâie pe frunte, îți lasă o curmală uscată pe masă și pleacă. timpul își cerne

când credem că am reușit să dezlegăm ghemul acesta mare și-ncâlcit vine Ea toată zâmbet ne bate pe umăr și ne spune în șoaptă Amin

dacă n-am mai fi așa grăbiți și n-am scrâșni din dinți când adevărul încearcă să ne cheme ca un unchi închis de unul singur în ultima cameră dacă am reuși să-i suportăm mirosul și n-am da

secunda a-nghețat după ultimul clopot. nicio umbră de om în oraș. doar pojghița serii vibrează când gândurile se ating de ea. poate așa orbim pe dinăuntru. se face totul alb, un alb

nu mai știu pe unde să mă caut. cărțile se strâng în ele, blând, de fiecare dată când m-apropii, ca o floare de regina nopții eliberată din arcușul amiezii. mi-e milă de toate-ntrebările

două ore de somn. de ajuns sau degeaba. îmi fac o cafea la ibric. mă întreb de cât timp n-am visat în culori pastelate. acum, orice vis se strecoară clandestin, deghizat în coșar. plouă-n

e dimineață. ore moi de fum, când gândurile-abia se-ntorc vederii. au venit porumbeii și nu am destule semințe. uguie, culeg tot și rămân pe aproape, ne mulțumim cu din ce în ce mai

mama o voce în care mă cuibăream ca o pisică udă întoarsă din primele ei escapade mă lua în brațe și nu știam ce să facem cu timpul tors prin casele străine încerc să îmi aduc aminte

vorbim tot mai rar. chiar și-atunci, cuvintele ne bat la ușă cu sfială, de parcă se tem că ne vor găsi făcând pe ascuns dragoste cu nefericirile noastre. nici timpul nu vrea să mai treacă.

vă rog frumos, nu mă numiți „poetă”. sunt numai un ciob de oglindă care-ncearcă să taie cuvântul mărunt. un liliac închis în candelabru. un cântec pe care copilul din mine îl mai murmură-n

certitudinea noastră e un zmeu de hârtie. un punct peste care plutim și atât, prea departe de moarte, prea subțiri pentru viață, niciodată de-ajuns, rareori atingând trec prin mine pe