Lapis Lazuli

mă întreb dacă nu cumva
voi atinge cu

cred că e mai bine să elimini negația. În rest, ai atins deje această minune.
Și te-a molipsit.

Cu gânduri bune, F.

cred ca o constatare simpla, fara plusarea pe atat incat, care depersonalizeaza prin plusul de precizie (prin masurare, adica) ar face bine ideii de miracol.

e liniste... ma intreb...

ar capta mai firesc, cred.

in ideea ca asta i si ideea, de firesc, de revelatie pe care doar ce ai avut o, si nu de studiu, de demonstratie ca exista x cantitate de liniste si legatzera de cauzalitate.

legatura, scuze.

Florian Abel,
mă gândesc… mă gândesc… parcă nu… încă nu știu. ;)
dar mă bucur mult să te găsesc aici, nu neapărat pentru ce-ai spus azi, ci pentru anumite lucruri pe care mi le-ai spus mai demult, dându-mi puterea să merg mai departe.
Mulțumesc!

Mădălina, mă tem că, urmând sugestia ta, s-ar pierde acea „uimire a uimirilor” care e, de fapt, generatoarea revelației (alătur arbitrar cei doi termeni), care o împlinește și îi dă sens. mi se pare că revelația vine, cumva, înaintea și deasupra firescului.
însă e bine că ideea (sau starea) a ajuns la tine. ;)

adriana, ma refeream la firescul revelatiei. si nu, nu e o ontradictie in termeni.

pe mine acel atata incat ma intreb m a dus cu gandul la un prof care mi deseneaza pe tabla ceva. or, firescul revelatiei de care zici e asa intim, incat soptitul, cel mult spusul, e suficient.

cam atat...

eu cred că nu.
ceea ce voi spune acum, s-ar putea să ne îndepărteze puțin de textul în sine, dar
(cred că trec eu printr-o perioadă Nicolaus Cusanus, n-am ce face, îmi asum riscul și spun)

întâi se manifestă „complicația”, apoi survine „explicația”, și acesta e rostul firesc al ei.
desigur, atunci când am scris, n-am gândit asta, altfel poezia în discuție n-ar mai fi avut niciun rost.
s-ar putea să înțelegem altfel acest „firesc al revelației”, dar asta nu-i o nenorocire.

in opinia mea e un text care nu vorbeste. in primul rand constatarea nu e revelatorie si pt mine ca cititor, nu ma face sa ma transpun in acea liniste a ta. linistea poate fi o minune, adica ceva de asteptat, dezirabil, dar linistea mi se pare in acelasi timp o negare, exact ca fericirea la schopenhauer, ceva care nu-i de fapt scop in sine ci doar o cale. plus titlul care e prea feminin pt mine.

„mâneca lungă
a acestei minuni”
provoacă ...
restul e restul pe care-l primești la magazine:
„încât mă întreb dacă nu cumva
nu voi atinge cu respirația”
concluzia:
„e atâta liniște în mine”

...
textul nu-i, tocmai, un poem.
e o alegațiune: Lapis Lazuli vă spune ceva?
e enervant de dulce așa ceva!

Dacă metafora revelatorie ar avea toarte, am știi de unde s-o apucăm. Iar unii ar fi mai fericiți, alții... nu.

Apropo, cum a fost la întâlnirea cu Blaga? Văd că iar ați descoperit ceva împreună. Știam eu, numai voi!

Leo, știu că a avea o altă opinie, într-o discuție, nu e o dovadă de răutate. Cel puțin, așa văd eu lucrurile. Așa că mi-ar fi imposibil să mă supere ceea ce ai spus. Plec de la premisa că ești animat de cele mai bune intenții. Îmi pare rău doar pentru faptul că mă ispitești la o trag de acea „mânecă lungă” și s-ar putea să uităm de ce-am făcut-o. ;) Deși, recunosc, vinovatul sunt eu…
Îți mulțumesc pentru ce-ai spus, când e făcută cu bună intenție diversitatea opiniilor are potențial creator, nu distrugător.

Adrian, mă bucur că enervant e textul, și nu eu. eu sunt mai blajină decât o duminică. ;). Merci pentru apăsarea punctului pe I.

Călin, e-adevărat, corola de minuni riscă să rămână fără toartă, dar îmi spune că, oricum, o incomodau… și Blaga, da, mi-a spus același lucru. ;) și mi-a cerut să-ți transmit mulțumirile sale.

pentru Leo
* mă ispirești să trag

pentru Călin
*o incomoda (la singular)