Adriana Lisandru

prin tăcerea aceasta, numai umbra iubirii se mai strecoară întrebând de noi. uneori ne-ntâlnim, ca doi orbi, condamnat fiecare la un alt întuneric. în rest, aceeași noapte

aceleași ploi… bacoviene stări! toți îngerii s-au scuturat, plăpând, ca o cerneală scursă-n călimări. se frânge miezul serii, tremurând. e frig. un frig alunecos și greu. nu-mi amintesc de

stau cu durerea la masă. împărțim o bucată de carne. intrăm împreună în pat, încleștate ca doua coroane de cerb. pe cărările morții nu-i loc pentru doi. doar un fir de speranță zvâcnește,

Primul meu pom de Crăciun (să fi avut trei sau patru ani) a fost o creangă uscată de măr. Bunicii o așezaseră pe pat, sub icoană. Încerc să-mi amintesc cum o împodobiseră (parcă ceva beteală și

când încerc să scriu despre tine toate cuvintele dau înapoi doar un cântec vine de departe pasăre care-și caută puii într-o pădure mistuită de foc

cad stropi limpezi din crengile nucului zgomot de fruct rupt cu dinții de lapte ai primului înger stau sub umbrarul acesta de sunete și mă număr pe degete unde-Þi sunt, Doamne, în ce pliu al

la Văratec, altfel curge totul, timpul s-a făcut rășină-n brazi, liniștea e pâine coaptă-n vatră, alta e măsura pentru azi. altfel te trezește înserarea - mortului din tine, clopotar. trece

orizontul nu este mai larg de când scriu nici mai curb. plopul din dreptul ferestrei nu pare mai nalt poate ceva mai bătrân și mai singur. la fel și vecinul de scară. îl salut îmi răspunde

de un timp loviturile se auzeau în întregul oraș. ritmice seci ca și cum o ciocănitoare imensă s-ar fi hrănit între ziduri mai limpede noaptea cand toate se desfășurau din cochilii. o

știu că exiști undeva între noi oamenii/timpul sugativă trăgând înapoi cerneala poveștii știu că mai pot aștepta sub ruina asta e liniște o bună cutie de rezonanță pentru orice bătaie

nu mă mai miră nimic. timpul trece prin mine la pas ca un roib învățat cu drumul spre casă. * azi noapte ploua. ascultam stropii rari într-un gând mă scurgeam eram și aici și

privită pieziș, încremenirea aceasta la mijloc de drum are ceva din siguranța dansatorului pe sârmă. în timp, totul devine firesc. faci dragoste, cânți, te străduiești să nu uiți că există

mă cuibăresc în mine și-i noapte-aici și strig să țin departe corbii cu gheara lor de frig. cândva nu cunoscusem înaltului măsură, azi pasul înspre oameni se poticnește-n zgură iar cerul

toamna o stoarce din mers ca pe un strugure pumnul sub tâmple-i albesc întâmplări un osuar unde numai umbra coboară să aprindă o candelă în locul inimii duce un ochi larg deschis el nu

iată cum ies înaintea ta dragoste subțire ca strigătul goală și vie cu uimirile arc peste umăr cu toate cuvintele funii legate cum suntem acum gardian și ocnaș o tresărire de gând și te frâng

când toate se retrag rămâne timpul pietriș cât vezi cu ochii în mijloc tu și gaura de șarpe nicăieri.

voi începe sa uit. cuvintele înainte de toate. tăcerile grele apoi. mintea-mi va fi un strat de pământ afânat și deasupra bucata aceasta de cer. ea nu va-ntreba niciodată pe cine