Adriana Lisandru

sunt numai un om sub frumusețea acestui cuvânt sângerez ca un semn de-ntrebare scris în cer aruncat spre pământ

existență din scorbura sa mă cheamă păianjenul întind mâinile intru umbra mi-e zvârlită afară ego atârnată de clipă mă fluier îmi răspund când dintr-o mierlă când dintr-o bufniță alteritate inimii

plină de praful atâtor nimicuri tot mai subțire vin și devin fir de păianjen în colțul memoriei aștept o ploaie ochii închiși inima cât un pumn de copil

umbra ei - limpezimea fântânii cât de puțin și tremurător chipul de om acolo răsfrânt…

nu îngenunchez înaintea icoanelor într-o biserică n-am mai intrat de mult dar prin serile Tale trecând printre oamenii Tăi rătăcită încep să foșnesc ca o prerie arsă dă-mi Doamne o dragoste în

iubea oamenii, vorba poetei, iubea cu patimă oamenii afla de la ei ce gândea, cum dormea, cât să strănute când plouă, cât poate striga, cât să moară, ei îi spuneau câtă umbră poate

ce frumoși suntem și cât de sereni așa zăvorâți în singurătățile noastre cu inima rămasă afară

aceeași senzație ca atunci când veneai de pe câmp cu brațele pline de flori și ei te certau că n-ai avut grijă de tenișii noi ca și cum un zid se dărâmă peste un vas chinezesc am

Li privea cerul. nori albi nemișcați. seninul amiezii. câte o pasăre tăindu-l cu aripa. nu-i trebuia nimic altceva. aștepta. simțea cum îi intră tăcerea în trup ca un

în duminica asta aș putea să urc într-un pom și să fluier visând că plutesc spre pământ ca un fruct viermănos nu știu cât mai e până mâine poate o toamnă poate un strigăt poate un zid

se limpezise asfințitul într-un șuvoi de licurici și stelele brodau din vise cămașă lungă cu arnici. pribegi căutători de gânduri și însetați de adăpost, trecusem dincolo de pragul a ce va fi și a

nu mi-a fost teamă niciodată de câini de ierburi înalte de broaște de cimitire cutremure tunete de singurătate ori bici de la o vreme moartea își lasă la ușă masca aceea cu o mie de

dormisem mult, dormisem până când brațele-au prins să mă doară, greierele-ncepuse, ca-n fiece seară, să cânte și asfințitul își răsturnase culorile, grei de singurătate, umerii mei abia-și

era așa străină de ea încât se strecura uneori în oglindă fără să afle. și de acolo vedea o femeie prizonieră oglinzii încrustată-n fluturele alb ce se izbea de o altă oglindă până

seară liniștită, parcă marea-mi spune să-mi îngrop tristețea-n unde, ca și ea, dar o veche rană plânsului mă-ndeamnă, dusă pe vecie, tinerețea mea… suflete, nu crede-n cele care pleacă, tot

atât de aproape încât uneori orice cuvânt poate fi spulberare atât de departe încât abia auzim cum murim.

s-a limpezit o asemenea liniște că pot auzi îngerul deschizându-și aripa în străveziul fântânii ce sunt.

mă ținea strâns în brațe plouase plânsesem mă ținea strâns în brațe clipa aceea era întindere nouă între tot ce-ndrăzneam să rostim despre noi și ce nu între tot ce știam și tot