Cristina Sirion

De ce ești sfinție albastră precum cerneala Călare pe căprioare zvelte cu ochi mari căt o flintă Și încă mai speri că noi credem în tine, că poți Să ne izbăvești prin fugă în ceva Cu mult mai

În spatele grădinii e plin de pisici sălbatice Ceva din mine le crește poate în loc de flori Îmi place cum torc la lună și se răsucesc cu burta în sus ca niște morți blânzi Arginți le acoperă

Animalul ăsta mic Cu inimă, stomac și piele Se mișcă Și nu îi înțeleg sforile, nu înțeleg De unde atâta suferință și sânge În doar câteva cercuri pe care Se mișcă E doar atât

Doar ochii verzi șerpuitori Doar venele pulsând pe mâna noduroasă Aceeași mână care scotea embrionul din ou Fiindcă nu avea sens și nici bun nu era Pentru mine Aceiași ochi care jur că

Străinul își aranja cravata în oglinda Prin ochii sângerii trecea ceva, o egretă Mă gândeam privindu-l că sfârșitul era aproape și cumva Mai mult mă intriga pasărea Apoi am văzut fetița cu cozi

Cireșul din fața geamului, plin de ochi rotitori de copii lacomi înfometați de fructe verzi așa cum spuneam era mort Cum putea să fie la fel de mort ca un om doar lemnul sau carnea în care

O pasăre nebună se tot aruncă în geam Se va izbi până la sânge Imaginea ei sau a altuia atât de la fel Se va zdrobi odată cu ea Și te iubesc mai mult decât vreodată m-am iubit pe mine În

E o singură bancă aici în parcul cu sfori Norocul meu că a murit cineva Plăcuța spune că era tânăr, acum are banca lui pe care pot sta deși Langă mine e lipită o ciungă Copiii trec din nod în

domnule, domnule la început nimeni nu se oprea când mama striga cu găina într-o mănă și cuțitul în cealaltă *** e o scurtă primăvara roșie când bate vântul suntem o livadă caldă de pomi

trăiesc aproape la fel cum ai încerca să speli o pisică poate că dumnezeu, sau într-o formă mai puțîn delirantă necunoscuții mei mă apasă în toată frumusețea din jur nepăsători la strigăte și

Gustul de fier din buza crăpată ca după o bătaie bună Deși nu sunt păpușă aruncată în zid pentru că cel mai ușor mă izbesc singură și cuvântul “plastic” mă umple mă rupe Fiecare nepăsare e o

Ceva a căzut printre ramuri, am crezut că e un pui împins din cuib instinctul a fost să m-acopăr ca pentru lovitură de aceea știu de câte ori privesc în sus nu voi putea salva pe

retrăiesc răbdător ocolind razant cerșetorii cu mesajele lor pe carton și pisicile bete de frică albe ca niște foi în care uit de ziduri strivită din neatenție tăcerea vine și mușcă își pune

uitucă, poate că încă prinsă de fusta mamei plimbând o colivie cu ceva cântător înăuntru uitucă îmi era milă de animalul galben păcălit de iubire uitucă, mă sprijin cum de fiecare pom se

Atunci când leagănă, sau scutură cuțitul de cimbru ridică de jos un animal fără suflare părul mi-l scutură de pământ cămașa albă lăsată, pe marginea căreia voi călca din greșeală o

insecta pe jumătate arsă care venea aproape pentru o clipă de liniște și soarele de toamnă prin pădurea prelungă de mâini își foia partea fără albastru băiatul cu pantaloni scurți și

am omorât un om în fața ușii l-am omorât neauzind și poate doar puțin neașteptând venea de obicei c-un papagal albastru pe umăr și pentru asta îl ascultam vreo oră, fărâmițând bucăți de pâine

deschid fereastra din obișnuință, aerul rece și zgomotul străzii femeia pierdută pe care toți o lovesc cu umărul și ea se învârte, se tot învârte cu hârtia în mână orbul cu pălărie de soare în

Nu treceam, tăiam un tablou sprijinit de plajă despicam cu șoldul mulțimea de oameni mărunțeam flori pentru că erau pretutindeni o broască țestoasă plutea cu o floare maro pe carapace aproape că

nu-i nimic că n-am să mai văd locul acela, pomii mâncați de omizi apa neagră în care ne scufundam și unul se prefăcea mort femeile cu ceafa arsă de soare, cazanele cu scoici prin fumul cărora