Cristina Sirion

am alergat înapoi spre casă un grup de copii cu porumbei în mâini nu mai înseamnă nimic, doar bordura și zidul și mâna sprijinită după alergare lanul de porumb abia unduind și casa roșie pe

pentru că viața e atât de frumoasă, aproape ca o cutie enormă cu iepuri albi revărsați peste tine, alergi și iarba se curbează sub tălpi ca o sticlă aici în spatele casei făceam

nu-i vorba de mine, e vorba de felul în care te-apleci în afara ferestrei și prinzi ceva înaripat pe fugă smulgi din instinct cum te rotești dimineața în pat lângă un trup adormit și te tragi

înainte-mi puneam ceva gros pe umeri, ningea conturul meu deodată alb casele topite la atingere, bătrânii lihniți bastonașele de zahăr din jurul lor trupul glisând ca sub gheață impulsul

pe stradă pâlpâie un felinar fugim amândoi înăuntru ca într-un teleferic plin patru mâini pe o sticlă e ca-n povestea în care digul s-a spart și-a venit un copil a stat o noapte s-astupe cu

ușile atârnă, locul e deja prăbușit uța, uța, ca niște fălci deschise prin aer un puști își duce bicicleta la deal pe roți aduce iarbă roșie mă uit prea de-aproape, aproape c-ating ~

trag ușa după mine cum aș pune un petic acolo-i tot ce-am respirat de curând atâtea lucruri plutesc și-apoi pleacă pe-un raft nu mă doare nimic, ar trebui să pot ține în aer, ceva care să

când te-oprești să asculți atent respiră te uiți sub piatră și scoți o șopârlă apoi cauți ceva în care s-o duci deodată îți spui că ai la piept o cutie mergi foarte atent dar oricum o vei

azi am început cu pisoii din sobă le-am curățat nasurile de cenușă, lăbuțele aproape împietrite am întins pe jos o cămașă mai veche și-am crezut că a fost de culcuș atunci am căzut

pe strada noastră trecea odată un tip șchiop și foarte urât avea desigur o cameră a lui undeva și-un briceag ieftin în formă de femeie mușcam din franzelă și-l iubeam de fapt pentr-un singur

stăteam amândouă pe acoperișul casei și vorbeam, ne uitam la luminile lungi ale ferestrelor jgheaburile erau pline cu mingi verzi ea avea o fustiță cloș, ca mătasea și vântura o creangă de

a fost o neatenție ca atunci când scapi plasa cu lucruri și totul se mută în loc să se-mprăștie și n-ai decât o dâră de iarbă pe care nu poți fi serios nicio clipă cum ai zvârli o pătură

ținea doi greierași în palmă, ai grijă mamă, i-am spus, îi strivești apoi femeia lungă ieșind din mormanul de frunze s-a strâns lângă noi ca și cum ne-am fi cunoscut pe drum mereu am crezut că

nu lucruri, nu oameni uit, noroc că strivesc într-o lume minusculă mai întâi dimineața aceea cu strigăte de foci și caloriferul galben ca un submarin când eu eram într-o pulbere și tu credeai că-i

e-un joc de-a înțelesul când apăs ușor cu mâna durerea începe să treacă în creștet se plimbă prin tălpi cu voioșie când eram copii rădeam de clownul tăiat în două cu foarfeca acum iubesc foarte

vara, într-un ultim vagon de tren am stat pe saci, cu rucsacul în brațe când am ajuns făcuseră din gară cântec și toți se legănau în hamace de praf arătau într-o singură direcție pe care-o mai

mașina veche albastră ne acoperă vocile urcă oamenii ajung transpirați, la nivelul ochilor se prăbușesc prin solare de sticlă aerul rece intră pe sub uși am pus pulovere pe jos și-i mai

pe vremea mea înălțau un pic pământul iarba în prima zi era puțin mai tăioasă puneau o mână de pietre-mprejur și era gata pe mulți i-am cunoscut citind duminica pe cruci aproape că-i vedeam