Cristina Sirion

Exact la asta ma gandeam de curand, ca la un moment dat va ramane un singur anotimp al existentei, ultimul. Nimic profund, doar lucid.
Poezia e simpla si succinta, dar atinge perfect acea "intelegere dureroasa" a curgerii heraclitice. Dar "Dumnezeu există chiar și acolo unde marea lovește cu devotament stâncile" mi se pare un fel de concluzie inspirat pusa la inceputul textului, pentru a conduce catre acea intelegere dureroasa.
A rezonat perfect cu mine si cred ca dincolo de aspectul personal atinge acea profunzime in care in ultima instanta suntem singuri, dar o multime de singuratati care simtim la fel, cautam si intelegem la fel.

Imi cer scuze pentru greseala.

Eu nu as schimba absolut nimic. E o poezie intensa, simtita, autentica.
Uneori imperfectiunile de forma pot da mai multa forta in simtire si o usurinta de conectare. Imi place gustul mainilor mamei, e foarte sensibila ideea ca se face simtita in ceea ce atinge, in fiecare "firimitura".
Nu zic sa nu schimbi, observatiile sunt bune, doar sa nu alterezi.
Imi amintesc de mainile mamwi care miroseau a toate legumele pe care le toca. :)
Era in tot si in toate.
Un adevarat cosmar ca ai pierdut poeziile acelea. Sunt in tine, vor aparea intr-o alta forma. Nu pot sa nu las un semn de apreciere, e foarte cinstit.

Este foarte special, o imagine care rotunjeste perfect textul.
Nu am inteles cum au ajuns lacrimile pe pereti, considerand legea gravitatiei. Stiu ca poezia e multa metafora si inspiratie, poate ca exagerez si doar nu ma pot conecta eu personal la ideea asta.
O poezie legata, frumoasa, vizuala, in care m-am imersat fara efort.

Da, si pe mine ma deranjeaza spatierea. Cred ca eram intr-o perioada mai neagra si nu mi-a pasat sa aranjez.
Multumesc pentru comentariu, atentie si incurajare.
Ma gandeam la ce ai spus, la tehnica si spontaneitate, la cum merg impreuna.
E ca si cum dupa ce iti versi toate organele legate unul de altul ca o sfoara, iti inmoi mainile in masa aceea si pleosc-pleosc incepi sa construiesti urmarind o arhitectura.
Cred ca da, asa se simte. Si nu are niciun sens ce facem, e pur si simplu un instinct, o anormalitate chiar vulgara. Se poate citi la singular, daca exagerez.

Cred ca am raspuns prea mult. Prea tarziu (imi cer scuze) si prea mult :)

placut

placut

Multumesc, foarte bune sugestiile. Este extraordinar cat de mult poate schimba o mica modificare.
Ma tem de abundenta de metafore, parca ceva nu mergea. Pentru mine textul asta a fost un discomfort pentru ca mi se pare plictisitor sa scrii despre poezie, dar l-am lasat sa fie.
Am pus flinta fiindca literele mari pentru mine erau ca o dilatare nefireasca (a ochilor), teama de a fugi intr-o poezie ca sa gasesti solutii, sens, vindecare.
Apreciez comentariul atent, chiar apreciez mult orice sugestie pentru ca sunt multi care merita atentie si e imposibil sa te opresti pe fiecare text. Faptul ca acorzi timp si citesti, ajuti, incerci sa contribui la o creatie e foarte frumos.
Nu am putut face mai multe schimbari fiindca m-a lasat inspiratia si ma tem ca mai mult as strica, dar mi-a placut imaginile pa care le-ai propus. Deocamdata am simplificat.

Pentru mine a fost amuzant ca pana am ajuns la "pentru asta te-am implorat în rugăciuni" credeam ca te referi la cineva mai pamantean, in ideea ca toti si totul este praf de stele - atomii care formeaza corpul uman, carbon, oxygen, calciu si fier au fost create in stele. :) Am avut un moment de Ahaa!
Este foarte puternic finalul, acolo se leaga pentru mine discursul si devine poezie, in plus parca amplifica dezamagirea, suferinta, dezolarea simtita pe parcurs prin indoiala ca poti gasi cu adevarat mangaiere, consolare sau ca macar vei fi auzit.
Unde am o mica problema, e ca daca Dumnezeu e peste tot, cum ai putea nimeri o gramajoara fara? Cu oamenii e diferit fiindca vad cum il poti personifica, identifica diferit, dar cu materia am avut o problema.:)
Am vrut sa spun ca mi-a facut placere sa citesc dar nu mi-a facut, m-a tras hotarat in discomfortul existential din care macar arta sper uneori sa iasa. Aici a iesit.

Data viitoare cand lasi un comentariu lung si inteligent ca asta fa copy paste si salveaza-l intr-un doc. Internetul te poate sabota si nici consilier funerar onorific al site-ului nu ajungi fiindca mesajul tau se pierde dar ajunge al altuia acolo unde trebuie. Crede-ma, mi s-a intamplat azi cu un comentariu din asta supraprofesional care m-ar fi asigurat temporar.
Somitatea ar trebui avizata ca, susnumitul Borge, norma pentru inteligentul suprem, credea in tango ca directa expresie a poetilor si in lupta sau bataie ca celebrare a victoriei, deci e nevoie de o platforma mai larga de exprimare a comentariilor ca sa fie suficient de elaborate in toate aspectele si dimensiunile. Por favor.

Acum poezia
Inteligenta si m-a facut sa rad, mai ales la ce da la numaratoarea din doi in doi si la ia uite ce fain e sa petreci clipa aia de eternitate!
Nu pot sa las steluta ca sunt ingrozitor de partasa si imi place rau de tot de astia doi asa ca ma ma prefac ca sunt obiectiva.

PS - Chiar e o petitie sau nu mai eu stiu de gluma?

Prin "sa fie regula" voiam sa spun sa fie clar (ca e cinstit). M-am amuzat realizand ca ti-am propus sa citesti de acum incolo de doua ori de cate ori citesti un text pe site! :)

Nu pare a fi nimic nou, nu e nimic nou. Doar formele difera. Daca e vreo tehnica e din intamplare.
Ma bucur ca ai citit, nu stiu de ce e important dar e. Iti multumesc!

Am fost impresionata de comentariu - manechinul de impact.
Eu scriu mai ales dupa lovituri. Poezia e un fel de plasture care ajuta, usureaza, prin conectare. Nimic dramatic totusi, poate doar mai intens.
Ai sesizat corect, e un text republicat din greseala (trebuia doar corectat) dupa ce am facut cateva mici modificari, inclusiv titlul. Si asta m-a impresionat, unu - ca ai citit de doua ori si doi - ca ai simtit imediat diferenta (era cam bleg initial desi foarte putin schimbat, nu ma mir ca nu ai comentat).

Chestia cu reciprocitatea. Omul asta a citit de doua ori, la ala prost nici macar nu a comentat. :) Si asta sa fie regula si pentru altii la care comenteaza! :)

Onorata. Am avut intutia ca voi face un bine scriind poezia asta. :)
Iti multumesc pentru comentariu, apreciez!

Chiar salbatice, bobcats. Dar numai trei, restul e exagerare poetica, ca nu poti avea trei flori in gradina si parca sentimentul cerea oricum mai multe pisici.
Am modificat, multumesc. Era prea mult, arginti e destul pentru cata lumina e intr-o noapte cu luna. Sper ca la asta tea-ai referit.

Iti multumesc, o reverenta pentru ca te-ai oprit sa citesti!

As renunta la versul cu sabia lui solomon, dar din simplul motiv ca oricum imaginea pruncului de care trag doua mame te duce acolo.

De curand am avut aceeasi luminare, ca viata aproape ca a trecut, si ma infurie cu ce rapiditate si totodata cu cata incredulitate am respins in trecut banalitatea avertizarii.
Bunica-mea dadea in bobi, "hai sa vedem cand vine ma-ta" si nu venea niciodata peste cati bobi zabava se grupau. Credea in iele si ma ingrozeam sa ma uit noaptea pe fereastra, sa nu imi ia ielele ochii sau sa ma innebuneasca.
Bunicul avea si el obraz tepos si nu ajungeam niciodata la pielea obrazului cand il pupam, doar o padure de tepi albi.
Nu pot sa nu las un semn pentru ca sunt si amintirile mele, doar cu mult mai frumos transmise decat as putea sa o fac eu insami.

"zambit", pardon. Si "umorul". Uf, si "plictisit". Imi cer scuze.

Eu cand iti citesc poeziile, de fapt incerc sa te inteleg. Mesajul care ajunge uneori la mine e ca tu arzi sentimentele, le carbonizezi prin intensitate. Uneori mi se pare ca esti un tip agresiv in expresie, chiar si in conversatie, dar cand e vorba de pooeziile tale arzi tot, inclusiv reactii.
E remarcabil cum scrii despre iubire ca e incurabila, dupa atatia ani de scris despre iubire. E remarcabil ca e un filon nesfarsit pentru tine, eu ma tem de o nesfarsita si incurabila "stare de voma" iar acel "mai ai putin si crezi" e de fapt o distanta infinita. Ma tem doar, pentru ca viata chiar musca mereu si in realitate ce ai de facut e sa rezisti, nu sa speri. Si de aceea apreciez poezia ta, pentru optimismul crud, chiar dureros.

Foarte fain preotul, l-ai conturat perfect!
Poezia m-a prins de la inceput, de cand l-ai plistisit pe popa. Eu sunt maestra in dureri metafizice in cot, asa ca am zanbit daca nu ras de cateva ori pe tot parcursul poeziei, sesizand totodata cat de serioasa poate fi o poezie prin umor si idee, fara contorsionari de suferite adanci(!). Umoul e bine dozat si bine pus in context, e o poezie faina iar metaforele sunt de discurs, daca exista asa ceva.

Am citit primele trei versuri si cand am ajuns la soarele prins in ziduri deja ma intrebam de ce e recomandata. Nu zic ca e rau, dar nu a mers pentru mine in punctul ala.
Am continuat si mi s-a parut foarte fin cum ai reusit sa ma imersezi inlauntrul lui "impreuna" fara efort, in "raul cel mare". Ma bucur ca i-am acordat atentia pe care o merita.