Cristina Sirion

Cireșul din fața geamului, plin de ochi rotitori de copii lacomi înfometați de fructe verzi așa cum spuneam era mort Cum putea să fie la fel de mort ca un om doar lemnul sau carnea în care

Străinul își aranja cravata în oglinda Prin ochii sângerii trecea ceva, o egretă Mă gândeam privindu-l că sfârșitul era aproape și cumva Mai mult mă intriga pasărea Apoi am văzut fetița cu cozi

am alergat înapoi spre casă un grup de copii cu porumbei în mâini nu mai înseamnă nimic, doar bordura și zidul și mâna sprijinită după alergare lanul de porumb abia unduind și casa roșie pe

Înainte era mult mai ușor deodată știai că trebuie desculț să te duci desculț și acum cum ai strânge rățuștele într-o căciulă mai groasă înainte de primul vifor Nu era nebunie să te prindă pe

când înflorea caisul în mijlocul viei făceam la fel ne suiam în păsări o, și veneau, veneau înnegrite ca sticla de lampă și totuși a fost altfel, a fost mai mult ca atunci când tata-și

Se luminează a ploaie, o fată trece strada printre tancuri care dau cu spatele o las să-mi iasă din pumn în rochiță de casă Os prin os a crescut iarba cu gura în jos, n-o va mușca de pulpe, totul e

Ziua asta seamănă cu un laț în care ne împreunăm mâinile să atârnăm mai ușori e doar o zi în care ne plimbăm limba peste inimă precum vitele peste bolovanul de sare Duminica suflăm în păpădii

Mi se părea, la colțul străzii, o femeie cu genunchii la piept, adormită o strigau din urmă ulmii pe numele uscat de fată și nu se trezea îi înfloreau încet brațele, la fiecare nod un copil

Înmuguresc magnoliile cu gândul aiurea - băutoare de absint la mese de lemn ți-aș spune că-i timpul acum cât e-n muguri să pui un cearceaf și să dormi să adormi peste fluturi N-aș fi știut

Începuse căderea. Prin vârful vulcanului nu mai ieșise demult niciun fir subțire de fum, cădea cu capul în jos, strâns ca un melc în cochilie, cu grijă să nu se lovească de marginile tăioase de

De ce ești sfinție albastră precum cerneala Călare pe căprioare zvelte cu ochi mari căt o flintă Și încă mai speri că noi credem în tine, că poți Să ne izbăvești prin fugă în ceva Cu mult mai

mașina veche albastră ne acoperă vocile urcă oamenii ajung transpirați, la nivelul ochilor se prăbușesc prin solare de sticlă aerul rece intră pe sub uși am pus pulovere pe jos și-i mai

ce frumos, chipul lui sprijinit în palmă, teița zăludă în despicătura lemnoasă a glasului prin care vântul își trece coada zimțată de pește ne scufundăm prin hublouri, deasupra rămân

nu mai văd, mărite înger atâtea țevi ruginite prin care urlă toată noaptea vuietul apei fără călăreț și-apoi dedesubtul ochiului e o broască țestoasă de sute de ani și-un calorifer rece pe care

Nu mai pleca austrule mai bine dă-mi colțul ierbii să-l flutur între coapse ca naiadele până n-am să mai știu de pielea albă a străzilor mele cu granit de lac și ciorapi de mătase într-o zi

În spatele grădinii e plin de pisici sălbatice Ceva din mine le crește poate în loc de flori Îmi place cum torc la lună și se răsucesc cu burta în sus ca niște morți blânzi Arginți le acoperă

mă strâng mai sub mine, mamaie ar fi spus ai crescut și mi-ar fi pus o mână pe frunte * ne jucam în spatele casei copacii erau plini de furnici le lăsam să se urce pe mâini până