Poezie
Atemporală
1 min lectură·
Mediu
Străinul își aranja cravata în oglinda
Prin ochii sângerii trecea ceva, o egretă
Mă gândeam privindu-l că sfârșitul era aproape și cumva
Mai mult mă intriga pasărea
Apoi am văzut fetița cu cozi împletite și ursulețul
Cu labele târâte pe jos
Am crezut că era o ancoră
Ceva
Care nu se dizolvă ușor în lumină
Desigur, străinul ne-a omorât pe toți
Inocenți declarați îndrăgostiți unii de alții cam razna dar numai noduri
Fără scăpare
Pentru că oricum asta așteptam demult morți de plictiseală iar el
Se îmbrăcase deja elegant și era foarte bun și purta
Pantofi din piele de crocodili indubitabil morți
Iar fetița avea nevoie de o lecție
Noi ne-am desprins încet mai mult unii de alții
Copilul desprins de jucăria preferată
Nici măcar nu a plâns, sau cel puțin pentru egreta aceea subțire și albă
Era doar un zbor de-a prinsul cum puii de barză
Învață s-aducă copiii în cioc
03996
0
E un discurs prozaic, unde "prozaismul" e instrument liric. E fără lipituri, e fără "superbităţi", fără vrăjeli literare, fără inversiuni de doi lei ori imagini căutate. E autentic şi, mai ales, are emoţie. Ceea ce, până la urmă, e tot ceea ce contează.
Frumos! Foarte!