Goniți cu pietre

Cât suntem cu adevărat în viață, cât suntem ziduri, Pietriș, În care sufletul nici scrâșnet, nici șarpe sătul, plin de lapte Pe-un prag nu mai e Nu mai e Și văd văd viața prin care alții se mișcă trăind cumva mișunând cu scopuri, cu apps, prosoape pe umeri, valize, iubire în formă de copii mici strivind, strivind, strivind furnici cu piciorul furnici cu treabă, cu bob și trudă și-apoi doar pietriș Când femeia merită pumni și totuși e vina ei Că se învinețește prea repede Că produce din iubire, ce proastă Iubirea e doar norul roz din sufletul bărbatului, balonul Care îl poartă prin sfere Când copilul strivește Și din cer cad păsările până când pământul începe să cânte Să fie frumos colorat și moale și cald Un surâs primitor, ca al mamei Mama și ea mai vine printr-o voce Ciugulindu-mă cu vorbe când mută strig ajutor Îmi spune și-mi spune și-mi spune ce noroc pe vecinul, știi tu care, nu-l știu Care a murit în somn Mama și ea e din ce în ce mai micuță, e ca un vapor Într-o sticlă Când văd un cățel cu botul sudat De-o conservă de metal pentru că vrea să mănânce Cât este cu adevărat în viață Cât este de gonit cu pietre Și știu că păsările acelea Nu le pot prinde înapoi pe cer Una din ele Galbenă ca un soare Într-un fel de senin