Cruzimi

am alergat înapoi spre casă un grup de copii cu porumbei în mâini nu mai înseamnă nimic, doar bordura și zidul și mâna sprijinită după alergare lanul de porumb abia unduind și casa roșie pe care era zăpadă și vara sau taică-meu murise și așa ne-obișnuisem mi-aduc aminte cum ascundeam un măr la spate apoi câteva morminte de pânză fluturând în bătaia vocilor când ghiceam făceam "unu' din trei" pe tăcute nimic nu omoară mai sigur la trei ani habar n-aveam cum apar fluturii, îi prindeam de aripi, șchiopătatul în zbor făcea lumina să tremure sus pe turle de praful lor ne scuturam ca de nimic pun capul pe pieptul ăsta alb m-am obișnuit cu cearta cum cu o buza ruptă de pește pe care-l arunci înapoi în apă