când înflorea caisul făceam la fel

e tare interesant modul în care ai tratat tema asta a timpului, a amintirilor care țâșnesc din ființa îndrăgostită cândva de albastru, sunt aici imagini reușite, se realizează un salt de la spunerea directă la metafore și invers, versurile te poartă pur și simplu în altă lume în alt timp... Am remarcat nostalgia, tristețea sufletului care se află acum departe de caisul înflorit în mijlocul viei, tare departe de magia celor 1000 de cerculețe ale apei lovite de piatră. Cu plăcerea lecturii,
numai bine,
alex

Mi se pare forțat \"ne suiam în păsări \" în context, după un vers care reia titlul (minunat titlul!), altfel confesiunea captează, are grație și mister, cuvintele poartă o aură de legendă:\"s-a rotit mereu legată de piept la lungimea unei sfori \",
\"o mie de pietre aruncam și apa făcea o mie de cercuri pe care le purtam la gât \" și mi-au amintit de atmosfera stranie a baladelor lui Doinaș!

alexandru
multumesc de trecere, desigur, sunt multumita atunci cand gasesc ecou. sper sa fi gasit poezia suficient de interesanta cat sa mai treci si altadata.

ioana
multumesc mult pentru parere, inclin sa cred ca ai dreptate cu exagerarea, inceputul poeziei a venit ca o lovitura si n-a fost deloc prelucrat, dealtfel e o poezie scrisa impulsiv. ma bucur mult ca ti-au placut bucati din ea, oscilam intre jena si nesiguranta.