Alexandru Gheție

camera ta e plină de gesturi lucrurile se sting se aprind avioane de hârtie se prăbușesc tocmai din pod se infig în șosetele tale de lână decolează apoi ca să intre-n parchet doar obsesiile, mă

azi nu e liniște marea se zbate o să se verse, spuneai, o să dea pe dinafară dar eu te țin de mână și visez de parcă ai fi vie. de parcă dilara n-ar fi murit de o mie si una de ori. ești nebun,

când pleci milioane de corăbii paralizează la țărm dintr-o dată milioane de ancore plesnesc marea asta pitică iar peștii nici nu mai dau din aripi. ci din ancore. ca și cum și-ar lega cerul de

pe la 3:13 am închis ochii când dorm 1000 de pleoape îmi invadează camera singurătatea se pliază printre gene și toarce întunericul e un sunet o creatură cu picioroange bate la toate ușile în

totu-i ca într-un vis fatidic tu ești lapidată dimineața la prânz și seara pentru bolile tale femeiești nici nu știi că am strâns în mine toate rănile tale nu-ți imaginezi cum am dat pietrelor

ieri a nins planetele au încremenit diforme și blege ca niște elefanți desenați pe asfalt aș zice că iarna asta a rotit legile lui kepler iarna asta, spuneam, o să ne injecteze fluturi

tu și când te uiți la scene cu louis de funes ți se face pielea găină te simți vinovată că râzi arunci telefonul în gol ne certăm ca la ușa cortului noaptea trecută m-au tăiat unii cu

I am căutat explicații. am întrebat. mi-am răspuns. stăteam acolo pe gura de canal și potriveam piese într-un puzzle defect logica fiecărei mișcări ieșirea din cel mai aspru labirint hohot plus

port bluza ei de trening mă gândesc la furnici mușuroaie castele prin mine nu mai curge nimic toate râurile sunt cheaguri nici mișcare nici sunet în camera asta vulpile argintii sunt bărci de

aștept dimineața în care lumina va exploda în pletele târfei apoi doar ardere mâini calcinate mângâieri ascuțite învelite în sânge și fiecare atingere ar rupe fâșii din pansamentul lipit de

de o vreme îți vorbesc rece fără duioșia cu care discută două păpuși pe fotoliu cuvintele mele ajung altfel la tine le trimit ca pe săbii. în teacă. dar în tine se dezbracă și fug cu

în camera rece liniștea decupează răni. rănile mele au culoarea cerului. se deschid și din fiecare răsare un soare alb ca o nucă de cocos crăpată. rănile mele nu dor. uneori sunt scafandru.

de ajuns că toate drumurile duc în pietre că mâinile tale sunt grele și reci la final de ajuns că dragostea se sculptează pentru proști în afară că între oameni există doar camera rece plus

a uitat să se ridice. ar fi putut. apasă cu degetul romburile de pe covor ca și cum ar omorî furnici perdeaua se umflă cineva a uitat fereastra deschisă nu. nu vine nimeni și ceva în

îi plac fotografiile. le mănâncă. întâi colțurile. apoi miezul. de jur împrejur. ca o mare nebună care înghite malul își înfige incisivii în oameni în lucruri ieri a mâncat pălăria de paie a

creierul meu toarce într-o vulpe argintie rememorează stochează prizează și doarme. cel mai mult doarme. de parcă s-ar fi năpustit în el toate nopțile nedormite bețiile pumnii mi-e drag de

s-a ridicat și soarele s-a retras puțin pe un colț de perete câțiva pași urmele de pe covor răsuflarea tăiată a camerei tot aerul prins în pieptul unui trecut gonflabil s-a ridicat și