femeia cu papagali

Precum cercul acela care mai trece uneori, zanganind, prin poeziile lui Sorescu, si pe care aproape nimeni nu apuca sa-l vada, femeia cu papagali e si ea promisiunea unei alte lumi, promisiunea unei eliberari - ea deseneaza aripi pana toate cladirile isi iau zborul (spendida imagine). Potrivitul puzzle-urilor, scrisul nesigur, blabaitul versului - in fond, toate, metafore care stau pentru acelasi lucru, pentru aceeasi neputinta a artistului - se smulg cumva din acea asteptare godotiana, fara s-o intrerupa, intetind-o parca. Ca orice mare iubire, femeia cu papagali lasa in urma ei un camp pustiit, o lume nuda. Refacerea ei, din cuvinte, este desigur imposibila, si consemnata ca atare. alambicul de prefacut absente in prezente nu se afla in mainile poetilor si nu se afla in mainile nimanui, for that matter. Iar imaginea fascinanta a femeii cu papagali, plutind ca un semn ominos la linia orizontului, ar face inutila orice incercare de a pune ceva la loc, de a planta primul copac in albia unei paduri defrisate.
grozav poemul!