mi s-a spus

ai ceva de transmis cu adevărat și cititorul (mai ales dacă este unul avizat, așa cum sunteți), apreciază textul, tu, ca autor, trăiești un al doilea moment de energizare sufletească. Mulțumesc.

care se ocupă cu selecția textelor recomandate, mulțumirile mele! E o bucurie sinceră!

De două lucruri mi-am amintit citind acest poem. Primul, că Dumnezeu răspunde la orice întrebare, dar cine acceptă tăcerea ca fiind cel mai folositor răspuns? Al doilea, că Dumnezeu, prin nemişcarea sa, spune totul. Asta cu privire la El. Apoi, m-am gândit la faptul că viaţa omului este o floare ruptă din veşnicie şi pusă într-un vas plin cu sânge. Sau, o mână de moloz într-o urnă, la fel cum pui cenușa unui om drag cu iluzia că așa îți va fi alături. Iată, deci, din ce perspectivă am făcut conexiunile, pentru a ajunge la final. Unul la care mă întreb dacă povestea aceea cu renaşterea din cenuşă mai este posibilă în acest context al paradoxurilor şi al tuturor nebuniilor, ciudăţeniilor, care se întâmplă peste tot. Am citit cu plăcere!

Am citit poemul, pe care îl găsesc plin de suferință, cu imagini care te fac să revii asupra lor; pornind de la titlul: mi s-a spus și nu - de exemplu - știu, tăcerea în loc de răspuns la tot ceea ce se întâmplă nu mai pare stranie și mă gândesc că ați fost inspirată când ați ales titlul poemului și mai ales pentru faptul că introduce continuitatea adresării; vreau să spun că mi-au plăcut atât textul, cât și comentariile existente, însă mă gândesc la două mici schimbări și nu știu cum le considerați dumneavoastră, ce părere aveți:

dar dacă nu te voi nimeri în grămăjoara mea de moloz
și vei rămâne îngropat în mizeria străzii
la ce folos?

1) Să folosiți nuanța reflexivă a verbului, de exemplu:
dar dacă nu te vei nimeri
2) cred că întrebarea: "la ce folos?"
nu mai este utilă, pentru că deja tăcerea în timpul lecturii e la apogeu și nu se mai așteaptă răspuns
Poemul m-a dus cu gândul la perioada când îi iubeam scrisul lui Rupi Kaur, vă mulțumesc și vă doresc multă inspirație!

Cu cȃtǎ simplitate şi autenticitate a prins acest poem firul cugetǎrilor noastre pe fondul ȋngrijorǎrilor care se acumuleazǎ!
Acel « pe stoc » rezumǎ fericit natura agentului, la originea acestei drame care ne invadeazǎ cotidianul.
Trǎirea şi arta dau acestui poem o formǎ de desǎvȃrşire.

şi de o fineţe extraordinară! Fiindcă lasă în suspans concluzia, făcându-l pe cititor să se gândească neforţat dacă există un folos în toată această poveste. Desigur, autoarea alege, dar pot spune că este foarte bună sugestia. Oricu, chiar dacă nu se aplică, poemul rămâne la cote înalte.

după prima citire am vizualizat total anapoda sugestia poemului
și nu-i observam nicicum înțelesul, nici măcar emoția
acum, recitind cu atenție, descopăr că este vorba despre Dumnezeu și că introducerea este justificată pentru acest final reușit

fiind vorba despre Dumnezeu, cred că ar fi bine să rămână -nu te voi nimeri- pentru că El este pretutindeni, doar noi nu suntem în stare să-l găsim, uneori

și da, la ce folos?, din final, ar putea lipsi (chiar îmi pare mai reușit fără)

frumos!

cu iluzia că așa îți va fi alături / din dorința de ați fi alături

adică, o speranță măcar, să nu rămână o împăcare cu situația iluzorie (gândindu/mă la Dumnezeu)

versul, oricum, l-aș fragmenta:

cum pui cenușa unui om drag
cu iluzia că așa îți va fi alături

spor!

vă mulțumesc pentru comentariile voastre care îmi arată că împărtășim aceleași trăiri provocate de vremuri tulburi. Elena, voi ține seama de forma reflexivă a verbului, mi se pare bună ideea, dar pe site, din ceea ce știu, fiind la Recomandate, rămâne forma în care l-am postat. Răsplata unui scriitor, singura adevărată, este impactul asupra cititorilor. Mi-ați făcut multă bucurie, toți!

Pentru mine a fost amuzant ca pana am ajuns la "pentru asta te-am implorat în rugăciuni" credeam ca te referi la cineva mai pamantean, in ideea ca toti si totul este praf de stele - atomii care formeaza corpul uman, carbon, oxygen, calciu si fier au fost create in stele. :) Am avut un moment de Ahaa!
Este foarte puternic finalul, acolo se leaga pentru mine discursul si devine poezie, in plus parca amplifica dezamagirea, suferinta, dezolarea simtita pe parcurs prin indoiala ca poti gasi cu adevarat mangaiere, consolare sau ca macar vei fi auzit.
Unde am o mica problema, e ca daca Dumnezeu e peste tot, cum ai putea nimeri o gramajoara fara? Cu oamenii e diferit fiindca vad cum il poti personifica, identifica diferit, dar cu materia am avut o problema.:)
Am vrut sa spun ca mi-a facut placere sa citesc dar nu mi-a facut, m-a tras hotarat in discomfortul existential din care macar arta sper uneori sa iasa. Aici a iesit.

cum se-ntâmplă uneori... Cristina, mulțumesc pentru lectură și interpretare. Și să răspund: mi s-a spus că Dumnezeu e peste tot, dar pentru că nu-mi dă un semn, când implor, e firesc să mă îndoiesc de norocul de a-l găsi în pumnul meu de moloz.

cred că forma propusă de Elena este chiar potrivită,
fiind accentuată îndoiala,
perspectivă din care și iluzia își află sensul