Papadopol Elena

în inimă e dimineață dau nas în nas cu Luceafărul poet de geniu m-a hrănit cu poeme și cu șampanie de multă vreme privesc în oglindă ca într-un spațiu al timpului ce m-a frapat? o mică

am scris odată cel mai frumos poem într-un vis chiar am făcut lucrul acesta cuvintele veneau dictate și eram uimită de versul meu ce poem divin! m-am trezit și nu mi-am mai adus

Demult, mi-a ieșit în cale un bătrân. Semăna cu Moș Crăciun: ochi scânteietori, obraji aprinși, un fel de binecuvântare ce trece fără zgomot și rămâne-n amintire. Țineam copilul de

Din stea în stea... Distanța nu e doar între oameni, ci și între dorințe, între atingeri ce nu se întâmplă. Luna, Soarele. Și dragostea lor nebună, în care nu se contopesc

Un miracol... Dumnezeu știe povestea fiecărui om. Tăcerea acoperă tot, precum norii ce-și scutură fulgii de nea să simtă și ei primăvara, în această lume unde toate lucrurile sunt

Dumnezeu este un poet erudit, poezia Lui nu dispare, o simți cu inima, o porți cu tine peste tot. Să privești răsăritul, sau măcar o rază de soare strecurată printre crengile unui

nu-mi trebuie timp să mă întorc la zâmbetul neauzit căutând cu privirea natura îmi oferă un cuib înverzit prins în ramurile unui copac uscat cântecul puilor să-i fie speranță mi-e dor și nu

...o zi de miercuri. Am hotărât să mergem în excursia amânată de câteva ori. O aventură cu care ne împrieteniserăm toți din familie. Trebuia să fie vreme bună, ca să ne învârtim pe dealurile din

Erau altfel iernile. Eu le-am privit prin ochii unui copil, care de-abia aștepta să ajungă la țară. Nu avea cum să nu fie bine. Nu îmi puteam petrece o vacanță tristă sau fără farmec, pe malul

tu îmi cunoșteai toate gândurile cu toate rugile îngemănate în suflet ce frumos îmi spuneai: te iubesc! atrăgând asupra ta situații când nici marea nu știa ce să mai inventeze ca să îmi facă

În inima durerii strecurate printre cuvinte, sunt un copil rămas singur. În suflet e luptă. Strig, crezând că Dumnezeu m-a uitat. Dincolo de ceea ce se întâmplă, pământ și cer, cât cuprinde privirea.

am despodobit bradul și mi-am amintit de primul Crăciun petrecut împreună mi-ai dăruit un simplu trandafir apoi, în următorul an neștiind ce cadouri ne-ar plăcea ne-am scris câte o

zori inexistenți pe străzi luminile felinarelor par false orizont închis plouă nu sunt frunze nu este iarbă nu-i început de primăvară nici vis nici viață adevărată inima se strânge compară

uneori mi-e frică să nu simt nimic nimic din magia nevinovată pe care o trăiesc și am trăit-o în zilele de iarnă privind fulgii de nea albul zăpezii și aerul rece proaspăt îmi ajung în

ai coborât pe căi de lungi singurătăți într-un amurg profetic trinitar și abur cald de vietăți din stea și sânge Te-ai desprins, neîntinat spre mântuirea noastră cu nimb de aur, smirnă și

Viața, în tot tumultul ei, îți lasă timp să te și privești. Găsești, astfel, deosebit de plăcut să descoperi că lucrul cel mai prețios al unui om se află în profunzimea lui. Și, în toată alcătuirea

Ramură lângă ramură de brad și, printre ele, precum vârfurile de ace, lumini, care pulsează pe cerul întunecat, stăpân pe oboseala fiecărui ceas al zilei, aducându-mi copilăria din amintiri. Un basm,

Ramură lângă ramură de brad și, printre ele, precum vârfurile de ace, lumini, care pulsează pe cerul întunecat, stăpân pe oboseala fiecărui ceas al zilei, aducându-mi copilăria din amintiri. Un basm,