Izvoare secate

cred că ne-ai oferit o notă de jurnal
din această notă răzbate starea melancolică,
precum și invitația la meditare
cred că ar trebui folosită starea într-un poem ceva mai concentrat,
dar și cu mai multă coerență în ceea ce privește conturul/ imaginile folosit/te
pentru prezentarea metaforei propuse - neputința (izvorul secat) în raport cu amintirile și
dorința nedeclarată, dar existentă (asta am observat eu)

spor!

Mulțumesc mult pentru trecere pe pagină! Ar fi ideal să se întâmple acest lucru în momentele de creație: și mai multă coerență, și mai multă precizie în exprimare... Totul a pornit de la o scenă adevărată, identificabilă în poem. Îți mulțumesc încă o dată! Spor și ție!

mi-a luat 5 minute să elimin surplusul, ia să vedem esenţa:

între mine și lume
o prăpastie adâncă
în suflet păstrez duioșia
amintirilor reînviate

povești, alinare, timp, speranțe
soare și nori, ploi de vară
o răsuflare
prin care să te cunosc

izvoare secate, păsări demodate
cine ar poate să redea zborul acestor ghizi amuțiți
când batem drumurile
pentru a ne cunoaște natura?

corecţie

Îmi place foarte mult varianta propusă de dumneavoastră, domnule Ionuț Caragea. Este superbă! Dar cum să fac să nu pierd scena reală, a porumbelului, cea care a fost sursa de inspirație...
Și încă, până să postez poemul, am mai eliminat din surplus. Sunt de acord cu ceea ce a spus Ilie... știu... și am simțit lucrul acesta , acum când l-am recitit, după ceva mai mult timp de când l-am scris. Vă mulțumesc din suflet! Pot păstra varianta dumneavoastră?

Poate nu întîmplător, poemul m-a trimis la ”Cher Ami”, porumbelul erou.

După cum am observat, nimic nu este întâmplător, așa cum cred că nici această întâmplare, la care am asistat, nu a fost întâmplătoare. Mi-a transmis un adevăr, de fapt, m-a convins mai mult de un adevăr.
Vă mulțumesc din suflet pentru trecere și mesaj! Cu prețuire și prietenie!

se poate face un alt poem pe scena porumbelului sau o mică povestire. Strofa aceea se vedea de la o poştă că era diferită de restul poemului. În rest, tot ce am scris acolo sunt cuvintele dv., mie nu trebuie să-mi cereţi acordul pentru ce vă aparţine.

vedeţi că aveţi o stea roşie pe text. Ea a fost dată fără un comentariu elaborat, cum o cere regulamentul. Cel care a dat-o vrea să-şi impună punctul de vedere, dar nu aşa trebuie procedat. Analiza pe text şi comentariul argumentativ sunt esenţiale, obligatorii. Dacă veţi modifica textul veţi pierde recomandarea şi steaua roşie. Oferiţi-i recunoştinţă înstelătorului, dar pentru publicarea pe hârtie, vă rog să luaţi în consideraţie formula concentrată. Pînă la urmă, numai ce este pe hârtie contează cu adevărat.

Tot lucrând la aforisme, m-am obișnuit să apreciez mai mult esența, însă mai am de lucru la capitolul acesta. Vă mulțumesc foarte mult pentru această formă contrasă.
Mulțumesc, din suflet, și editorului care mi-a recomandat textul, însă, cu tot respectul cuvenit, accept această transformare a poemului și sper să nu supăr prin gestul meu, însă voi încerca să păstrez porumbelul într-un poem separat. Mulțumesc încă o dată și domnului editor, și domnului Ionuț Caragea! Las aici și forma care a fost, dar și pe aceasta, care mi-a rămas:

Săracele izvoare care au secat

câteodată între mine și lume
se află o prăpastie adâncă
dar în suflet păstrez duioșia
amintirilor reînviate
povești ce îmi aduc alinare
mai mult timp
mai multe speranțe

cred în soare și în nori
rugându-mă să fie timp frumos
să vină ploi de vară
să te cunosc
să-ți spun tot dintr-o răsuflare

dacă aș fi ajutat porumbelul rănit
pe care l-am văzut în parcare
l-am privit doar cum prea agitat
a încercat să își găsească un loc pe caldarâm pentru ultima suflare
printre atâtea mașini
prietenul de zbor i-a rămas alături
acea miraculoasă tăcere
creând ființele perfecte

săracele izvoare care au secat
săracele păsări demodate
care nu vor mai zbura
cine
dintre cei care n-au crezut în nimic
poate să redea zborul acestor ghizi amuțiți
când batem drumurile pe Pământ
ca să cunoaștem natura


"Izvoare secate"

între mine și lume
o prăpastie adâncă
în suflet păstrez duioșia
amintirilor reînviate

povești, alinare, timp, speranțe
soare și nori, ploi de vară
o răsuflare
prin care să te cunosc

izvoare secate, păsări demodate
cine ar putea să redea zborul acestor ghizi amuțiți
când batem drumurile
pentru a ne cunoaște natura?

E bine că aţi păstrat şi porumbeii... aţi implementat perfect!

Iată că nu e nevoie de foarte multe cuvinte pentru a descrie o prăpastie adâncă fiindcă, nu-i aşa, calitatea şi eficienţa limbajului induc starea, nu mormanul de cuvinte cu care s-ar umple golul acela imens. Suntem secătuiţi de viaţă, incapabili să mai ajungem la adevăratele origini, spirituale, istorice, culturale. În felul acesta, ne pierdem reperele, identitatea, singura soluţie salvatoare fiind duioşia amintirilor înviate, în cazul poetei, pe hârtie. Câteva poveşti, o dulce alinare, câteva ploi de vară, câteva speranţe şi mult dorita răsuflare prin care să cunoască sufletul pereche. Mă bucur că nu aţi renunţat de tot la porumbeii răniţi, mesajul fiind acum mai profund şi, totodată mai misterios, indemnând la reflecţie. Rănile şi-au pierdut valoarea în ochii celor superficiali sau temători, porumbeii răniţi, simbol al păcii însângerate, al conflictelor interminabile, părând, paradoxal, chiar nişte păsări demodate, nişte ghizi amuţiţi, pe care nimeni nu îi mai ia în seamă. Da, durerea şi moartea par a fi demodate într-o societate incapabilă să mai reacţioneze, atât de incapabilă încât nici fulgerele nu mai au energia necesară pentru electroşocul trezirii. O lume alienată în care dorinţa de conectare cu sinele a dispărut complet, poetul rămânând un fel de relicvă, într-un muzeu al neputinţei şi al decepţiei.

domnule Ionuț, atât pentru minipoem, cât și pentru analiza lui. Am citit cu bucurie. Nu știu să răspund pe măsura ajutorului oferit, dar simt că Mulțumesc din suflet îmi reprezintă acum ceea ce doresc să transmit!