Papadopol Elena

Cu respect foarte mare pentru dumneavoastră, pentru ceea ce faceți pe site, pentru autori, pentru ceea ce scriu, aduc o completare; de exemplu, în poemul Noaptea de decemvrie al lui Macedonski, emirul este un alter-ego al poetului. Și în poemul de față există un pelegrin. Poate fi un alter- ego. De fapt, am putea compara din anumite puncte de vedere acest poem cu poemul domnului Bogdan Geană. Chiar ar fi interesată cred, paralela, luând în calcul și diferențele de curent literar ș.a.

Sunt într-o rezonanță totală cu poemele; am trăit stări sufletești proprii, citind aceste versuri care mi-au adus o mângâiere a realității, un zbor cu aripi de stele (am citat un vers)!
Poezia este un strigăt interior, pe tema trecerii timpului, existenței, iubirii, comunicării cu Dumnezeu...
Mulțumesc mult pentru mesajul înălțător!

Ottilia, îmi place poemul! Sugerează o stare de fericire, singura stare de spirit posibilă în aceste versuri! Se deduce din cafeaua cu lapte și desfătările muzicale care trebuie să însoțească dimineața, virginitatea primordială. Această descriere a ei seamănă unei oglinzi, citez: din care să răstorn imaginile astfel încât lumina să cadă fix pe chipul meu/ să-mi crească soarele pe masă. Frumoase momente de inspirație crepusculară!

Poemul de față este construit pe o tehnică deliberată: enumerarea trăirilor condensate afectiv care, prin tonalitatea repetitivă a anaforei, își propun să creeze o stare interioară continuă, o ritmicitate confesională. Intenția eului poetic este să reitereze trăirile intense, recognoscibile de către cititor, prin implicări afective. În fond, sarea lacrimilor sau coasa Morții sunt expresii arhetipale, încărcate de rezonanțe culturale și existențiale. Cred că poemul își mai propune și adaptarea emoției pentru fiecare cititor; dintr-o multitudine de trăiri, fiecare poate regăsi măcar o vibrație personală. Trăirile exprimate sunt, în esență, romantice, chiar dacă filtrate prin durere, iar această suprasaturație de senzații e uneori singura modalitate prin care un suflet poate comunica intens cu un altul. Mi-a plăcut poemul! Gânduri bune tuturor!

Adevărul e că de ceva timp mă gândesc la cuvântul rugină, la aspectul ei care, simbolistic, stabilește similitudini cu destinul uman; atât fierul, cât și omul nerezistând timpului îndelungat. Prima strofă are nevoie de o lectură cu cheie. Ce se alege din viață? La urma urmei: O piatră, înconjurată de prea mult pământ și prea multă iarbă înaltă. Și, în legătură tot cu prima strofă, cred despre aceasta că este o parabolă care implică tema timpului. Nu conexează vârste, ci doar aspectele care arată depărtarea față de timpul începutului. Rugina care mănâncă fierul și ridurile din jurul oaselor marchează un decalaj temporal consistent. Dacă fierul ruginește prin oxidare (umiditate crescută, săruri), pe om îl transformă și durerea: fizică și sufletească, iar pentru vindecarea spirituală, lacrimile sunt cele care se aseamănă cu apa sărată ce acționează asupra fierului; fiecare cu capacitatea sa de uzură...
Remarc, apoi, în strofele următoare, refugiul eului poetic în lumea visului, a dorului, a emoției...
Remarc versurile aforistice: cerul nu e niciodată prea mult pentru inima larg deschisă. Și întreaga strofă:
cerul nu e niciodată prea mult
pentru inima larg deschisă
dar mâinile astea
nu vor să se prefacă în aripi
Greu de explicat, deoarece înțelegi că rostul omului nu este același cu al păsării, de aceea singurul remediu al dorului este atingerea mângâietoare, cu posibilitatea ca visul iubirii să se împlinească. Nu știu dacă ceea ce am citit și am văzut prin imagistica poemului este cumva apropiat de ceea ce a dorit eul poetic să transmită, însă, ca și cititor, mi-a plăcut poemul și cred că pot să-l încadrez, în afara temei trecerii timpului, și în categoria poemelor de dragoste! Mai degrabă așa, cu mulțumiri pentru sensibilitatea versurilor.

Un poem profund care debutează cu un simbol: o schijă! ce devine o punte de legătură atât pentru viața din care facem parte, cât și pentru Logosul prim. Sensul profund al poeziei este dat de corespondența ascunsă, la nivel perceptiv, între semnificant și semnificat; semnificanții sunt purtători ai tensiunii lirice: schijă, Big Bang, bumerang (referindu-mă la prima strofă), semnificații - aceste imagini devin purtătoare de idei, metafore: schija devenind forța protectoare. Tărâmul semantic oferit cuvântului schijă înseamnă, pentru cititor, imposibilitatea de a reduce simbolul doar la un singur înțeles; schija este invizibilă și, în poem, e forța ce are grijă de eul poetic.În strofa a treia, schija rănește dar durerea devine înțelepciune. Pentru a numi, ca lector, ceea ce înseamnă schijă, trebuie să recurgi la mai multe descifrări. Prin acest lucru, cititorul e invitat să devină co-creator de sens, ceea ce transformă poezia într-un act ontologic, nu doar estetic. Schija este nucleul simbolic al textului. Corelația cu Big Bang nu este întâmplătoare, Logosul este sfărâmat în schije și un fragment devine destin al eului poetic.

aduc ofrandă
misterului
lacom, îmi cere
tot mai multe cuvinte

r e p e d e

multe locuri pustii au rămas
nu le-am călcat
multe pietre m-au strigat pe nume
nu le-am răspuns


Misterul acesta lacom, care se răsfrânge și asupra omului comun, cuprinde sensul poeziei. Iar în raport cu acest mister este și timpul ce pare devastator. Cuvântul re pe de animă, iar intenția eului poetic cred că este de a nota re pe de cuvintele date de inspirație care nu se încurcă în memorie.
Abandonat, în fața singurătății, se aprofundează căutarea interioară; măștile purtate fiind abandonate.

ecoul ultimului cuvânt e dur
mai dur decât cuvântul în sine

O privire asupra versurilor acestea poate pune în lumină tensiunea lirică; în acest mister al singurătății, versurile îmi sugerează tristețe, durere. Trecerea, în liniște, de la această stare sufletească - sugerată de ecoul ultimului cuvânt - prin circumvoluțiunile timpului, precum o călătorie transformatoare se realizează tocmai prin această contopire cu sinele, cu amintirile, cu abandonul în orașul copilăriei. Sub semnul paradoxului, ochiul poetului transcende lumea copilăriei, înăuntrul lui păstrându-se înflorit smochinul bunicilor.

Și gândul acesta, viu perceput, rămâne ofrandă aceluiași mister, în ritualul uitării, pe care poetul o simte, uitarea fiind un avertisment în marea trecere a timpului, pentru a înțelege atemporalitatea, cu simbolistica ei din finalul poemului.

Poemul păstrează un sentiment de neîmplinire, pe care l-am întâlnit în prima parte și cred că este firească, pentru că această situație relevă antinomia dintre două lumi: o lume perfectă în care dorințele, aspirațiile ar fi împlinite și o lume în care devii conștient de imposibilitatea împlinirii tuturor visurilor, dar tocmai această conștientizare - care pe un om normal l-ar fi scos din magia visării - pe Poet îl aduce în spațiul oniric, sub magia nocturnă, ca element al izolării față de tot ceea ce interferează cu discursul interior.

noaptea stau întins, privesc cerul
multe stele ard fără urmă

Am remarcat aceste versuri care, la prima lectură, ar putea fi interpretate doar ca o imagine artistică ce păstrează tendința de retragere a eului poetic, însă cerul privit poate fi oglinda aceluiași hiperspațiu interior, unde stelele versus cauzele, visurile, oamenii, viețile, întrebările, gândurile, întâmplările... toate ipostazele întâlnite sunt contrase în abisul din care s-au născut. Poemul are o putere de sugestie mare, tocmai prin ceea ce nu se arată și nu se spune, cititorul identificându-se cu această versiune a eului liric.

Mi-a plăcut foarte mult poemul! Nu am terminat și cred că voi reveni...

Am revenit asupra lui; de fapt, de câte ori ies în grădina casei, mă gândesc la nucul care a fost și la acest poem (chiar dacăam scris și eu unul pe aceeași temă). Da, fiecare nuc are povestea lui. Mă regăsesc în aceste cuvinte ale bunicilor:
nu-i rupeți crengile,
mișcați-le cu blândețe, ne spuneau
orice creangă ruptă e o durere,
o mângâiere în minus,
un rod care nu se mai naște

Sunt adevărate, pentru că, întorcându-mă la nucul nostru, nu am mai avut ocazia să văd un alt nuc care să-i semene: un copac cu o tulpină groasă, înaltă, dreaptă, o coroană bogată și rotundă, plin de nuci al căror miez era binevenit pentru cozonaci și prăjituri. L-am tăiat, pentru că făcea umbră altor plante. Dar, întorcându-mă în spațiul magic al versurilor, nucul acesta, ciotul rămas, e o compensație pentru lipsa pe care o simt, în urma pierderii unei generozități ce a umplut atât cămara, cât și sufletul. Remarc comparația cu omul care cade la pat și nu mai este la fel, chiar dacă în visele lui călătorește, iubește, aleargă, reprezintă mai mult decât este. Imaginea aceasta de tăiere a ramurilor care dădeau din ciot este foarte bine realizată. Și poate că această comparație relevă unicitatea copacului care a fost. Iubesc poemul acesta întru totul! Felicitări!

o plimbare în dimineața acestui poem, pe care-l individualizează poetul, făcându-l de neuitat.
Citez: iarba a râs/ cearcănele au devenit curcubeie/ în inimă s-a strecurat universul/ sângele și-a strigat adevărul/
unei flori (...)
înainte ca timpul/ să știe că-i timp/ fereastra nemuririi/ s-a deschis.
Poate că poemul provine dintr-un vis, tocmai din visul lui Dumnezeu!
Felicitări!

Vă mulțumesc foarte mult pentru că v-ați oprit asupra poemului și mă bucur pentru versurile selectate. Sunt și preferatele mele. De nenumărate ori ne vorbește Eminescu în suflet. Poemele lui nu mor, ci ne rămân locuri de întâlnire peste timp.
Cu respect și prietenie!

Vă mulțumesc mult pentru trecere și pentru gândurile împărtășite! M-a bucurat mult să citesc comentariul, dar și să aflu că v-ați regăsit în temă. Am citit romanul dumneavoastră memorialistic și, la rândul meu, m-am regăsit în stările transmise. Despre poemul meu, sunt de acord, e o temă frecvent abordată, nu e un text care să iasă din tipare, dar așa a venit inspirația și a curs exact cum l-am scris. Îmi place mult începutul pe care l-ați propus. O să revin asupra lui și voi încerca o reașezare. Vă mulțumesc încă o dată!

Am citit poemul și am rămas cu impresia că imaginea apocaliptică a lumii este prezentată într-o formă inedită și ca războiul existent în forme atroce pe Pământ cred că se regăsește metaforic și simbolic exprimat în cuvântul "sistem" care, în poem, dă o imagine abstractă, dar se supune "mașinii de război a dragostei". Tocmai titlul m-a atras spre lectură...
Poemul are un discurs grav, chiar cu imagini negative, tragice - părerea mea și sper să nu supere - dar, ca niște puncte de confluență, cu întregul lui, apar unele ruperi de stil; de exemplu, în versurile: "uneori aș vrea să ies din corpul ăsta
ca dintr-o rochie de la zara" mie în această imagine creată mi s-a perindat prin fața ochilor privitori ai cititorului o etichetă de la Zara, adică acest cuvânt "zara" a preluat toată puterea imaginii artistice. Este doar opinia mea și, repet, nu vreau să supăr! În rest, mai sunt câteva imagini care ar mai putea fi lucrate, dar numai autorul știe cum dorește, noi, cititorii, ne aflăm în lumea creată de el. Îmi place foarte mult poemul pe care îl ascult la radio. Numai de bine și multă inspirație!

Poemul acesta este un poem profund, emoționant, modern; în întregul său conturează o lume, în care viitorul feminin, chiar al eului poetic - cugetător este văzut fără magie, într-un echilibru fragil din cauza iubirii neîmpărtășite, care nu arde. Felicitări!

P. S.
Și eu sunt de părerea că ultimele trei versuri: să mor/ de atâta/ dragoste sunt în plus, explicative și, totodată, cred că aș fi optat pentru timpul prezent în ultimul vers din acest grupaj:
"să intre vara în iarna asta săracă,
să fie de parcă
soarele s-ar muta lângă mine,"
Sau versurile despre care am zis că s-ar putea renunța la ele, ar merge că titlu?!
Numai bine și multă inspirație!

poemul transmite profunzime, luciditate, sentiment. Mi-a plăcut mult cum ai folosit imaginile din viața de zi cu zi. FELICITĂRI!

cu imagini artistice deosebite, frumos conturate, cu elemente din realitate, dar care țin și de tărâmul imaginar sau spiritual; m-am regăsit în poem, iar finalului său îi găsesc și o interpretare, poate diferită de ceea ce a dorit autorul să transmită: cineva scrie pentru a oferi poemul unor oameni care au aceeași poveste a tăcerii și a căutării interioare - ca într-o oglindă.

care îmi place foarte mult; limbajul poetic este cald și bogat în termeni metaforici. Am remarcat versurile: gleznele-mi erau fluiere
uitând toate pragurile pe care nu le-au trecut
care, pentru mine, înseamnă atât delicatețe, cât și profunzime.
Felicitări!

domnul Ionuț, pentru lectură și observații! Sunt binevenite! Voi reveni asupra textului!

de dragoste, sentimentele găsindu-și expresia în poezie, prin transcendență! Muzicale, profunde! Un buchet liric deosebit! La mulți ani soției dumneavoastră, cu multă sănătate și fericire! La mulți ani sărbătoriților zilei!

Îmi place mult cum ai surprins esența poemului: târgul vieții, cu schimburile lui deseori nesatisfăcătoare, și căutarea continuă a unei „ape dulci” care să potolească setea sufletului. Am introdus „ce” în ultima strofă, pentru că aduce mai multă cursivitate, făcând legătura mai bine între imagini. Nu știu ce părere ai... în rest... Felicitări!

P.S.
Aș mai schimba "nesfârșitul" cu totul. Dar... depinde, tot așa, de imaginea pe care a vrut s-o construiască autorul...

"nisipul îți fuge sub tălpi
scufundându-te
de-o ultimă respirație te agăți
ca o floare
de ultima petală
ce nu vrea să se despartă
dorindu-și fructul etern
sâmbure adânc doar pentru sine"

Sau

"scufundându-te
nisipul îți fuge sub tălpi
te agăți de-o ultimă respirație
ca o floare ce nu vrea să se despartă
de ultima petală
dorindu-și fructul etern
sâmbure adânc doar pentru sine"