poem felin

Aș vedea, mai degrabă, o „poemă felină”, dacă se așază poală. Sau poate că e un poem nou-născut, iar atunci, da, mi se pare normal să fie ținut în poală, eventual, și legănat, să adoarmă și să toarcă asemenea unei pisici leneșe, după cum spui.
„Micile rafale silabice”, la fel, e normal să rămână neînțelese. Socratic vorbind, eu nu am înțeles nici măcar atât.
Până la urmă, tu ești maestrul sublimării. (!)

pisicile ți se așază în poală doar atunci când vor ele. Din experiența mea (prea scurtă, din păcate), aș spune că vin lângă tine atunci când ai mai multă nevoie. O comparație - personificare concentrată și senzorială. Fiindcă e încă în lucru, adaug și că parcă ar suna mai bine „mi se așază poemul în poală/pe genunchi”. Doar o părere. Mi-a plăcut mult ideea. Și senzația transmisă mi-a plăcut.

Nu știu dacă ați plănuit acest dualism al verbului a toarce.

Da, pisica toarce, cu ochi închiși exprimând sonor mulțumirea pentru poala caldă, mângâierile de drag, și visul de sardele silabe mărunte care vor urma trezirii, încropindu-se în conserve cărora stăpânul poalelor le va da nume lirice.

Apoi, urmează crealaltă toarcere, a firelor de păr silabe, lipindu-se felin de mintea creativă a poalelor, transformându-se cu meșteșug între degetele învârtind fusul, în fire cuvinte, războite apoi în motive și culori de strofe, în poeme cergi și păretare, împodobind cu neuitare pereții caselor volume, ale satelor biblioteci.

Da, vor veni poate turiști din orașele de beton și nylon, se vor uita la cergi, și nu vor înțelege nimic.
Până în momentul în care dindărătul unei furci de tors prăfuindu-se-ntr-un colț, o pisică cu ochi fermecați se va încolăcii de vre-un picior cu pantofi de oraș, preschimbându-l în opinca din care se va sui ca o iederă, poate înțelegerea.

Cam atât am înțeles eu, în dimineața asta cu puțin soare bun, la geamul deschis prin care fumul primei pipe de tabac și aburul cafelei aferente zilei, sper să vă ajungă împreună cu gândurile mele de drag și bine.

rc-m