Romulus Câmpan Maramureșanu

Maramureș plai cu flori femei, nemuritoare, ceteri din brazi, arcuș de nori; bărbații, unde-s oare? Poate-s în minele adânci, dormind pe târnăcoape, topoare în strâmturi de stânci, înfulecați de

Ca despletirea cozilor unei fecioare, vântul Din labirintul punctiform de ierbi, Învins de-ncetinirea clipei, sterp, pământul Răpus parcă sub ploapele de cerbi. Miroase-a dimineață-n praful unui

Mă simt în prag de iarnă absolută, Un jeg dintr-o copaie, nespălat, Un monument de excelență, mută, Lipindu-se de viață, disperat. Am căutat, din poartă-n poartă, Menirea băncilor cu praf de

Mai am doar înc-un dor În țara asta udă Să stau crăcit într-un pridvor, După o zi de trudă. Să beau și eu, om săturat, O bere, poate două, În loc de ele, stau murat, Vițel la poartă

Dragii mei, deosebit de scumpi, Mă trag dintr-un neam al unui tărâm care nu uită, de oameni înlăuntrul cărora, dincolo de ridurile adânci ale privirilor uneori aspre, curge aurul unei bunătăți

Mă doare-a sufletului inimă în miez de noapte când până și nălucile au simț de asfințit, la ora-n care viermi țes văgăuni în mere coapte și vântul din stejari a amuțit. Mi-e ca o doină pleoapa

Caut nebun, prin zoaia de gânduri, vre-o baltă s-adulmec mormoloci uscați, stătuți, neprimeniți de ploi și fluturi, albi, filigrane de nori nepătați. Putredă-i noaptea, cu sâmburi de

Ți-aș fi dorit, edulcorată Românie, înfipt-așa de-adânc în Porțile de Fier, un recviem țesut în cruci, o iie, din dalbe flori și lerui ler. Mi-aduc aminte aluatul, grâu și miere, de bătăturile

Visează Pintea sub amiros de cetini, în piept bolnav, cu suflet de pruni, că lacrămi curg când plouă psalmi pe streșini și ouă se-mput, în cloace de lăstuni. Nu-s cai de-ncălecat, nici ciori să

Ți-a plăcut întotdeauna rozul. Caiete roz, papuci roz, aragaz roz (oare unde l-oi fi găsit?), ciorapi roz, poșetă roz, vise, roz. Am venit apoi eu. Tricouri albastru închis, pantaloni

Șezui pentru o vreme mai lungă decât timpul necesar rămânerii în tăcere, la masă cu amintiri dintr-o viață când bunul simț mai era încurajat de pe băncile scrijelite de generații. Mi-aduc aminte

Stau. Acolo unde mă izbește luna la marginile pământului de pe mormântul mamei. Și am întrebări, dulcegi din răspunsuri amare, zbătându-se-ntre pereții la care nici moartea nu mai azvârle

Unde te-ai dus din noi, Păune, lăsându-ne cu sufletul la gură pe noi, bolnavii fără nume, îngenuncheații blidului de zgură... Ne lasă taică să te plângem măcar, în cimitirele de iască, încet,

De unde te-or răpus, întoarce-te bădie. Mi-s prunii-n floare-n beciurile lunii. Te caut ca un ciot de fag, uitat într-un toiag tânjind după suflarea ciobanului din trestia fluierie. Mă

Întindă-mi-se gura duios, a rupere, strună trasă din spume de talaz, mănuși rubinii prelingând pulbere, Sahară suflet, eu vagon, tu macaz. Singur, plecat dintr-o ultimă gară, undeva undă,

Florică, Floare, cum îți spune mă-ta, unde te-ai dus să înflorești, femeie? Că te-am cătat în fiecare urmă de copită de boi bântuind dealurile unde ciorile făceau dragoste -n toate mormanele

Cât aș fi vrut să-ți scriu, înainte de sărutul tandru, dulceag amărui, așternut sfios, împleticit parcă în fiori, și frunze. Nu știu, poate doar tu, unde ne-o duce dorul întrupării; într-o

Da, gutuile-s galbene-ntr-adevăr. Sfioase, nițel păroase, ca subrațul unei aripi de liliac asfințit dincolo de coaja-i ceruită de-atâtea peceți rupte; scrisori mânjite de năpasta dorului. Ne

Lumina de franjuri din frunze neperechi, refuzul umbrelor din ce în ce mai goale, întortocheat arcușul a cânt în urechi, eu, înnodat la malul cărnii tale. Palid, stingher, am să mă

Deosebit de onorat pentru a fi primit acest premiu la prestigiosul Concurs Internațional (secțiunea Poezie), "Romeo și Julieta la Mizil", la doar 0,60 puncte de Marele Premiu. Bucuria este cu atât

Îți mai aduci aminte, nemurire, de nopțile prelungi, cu iz de cucuruz, de cetina dalbă, zvâcnind a răzvrătire; plâng când te iert, și râd când te auz. Sunt anii secole, secunde și