Romulus Câmpan Maramureșanu

Într-o noapte mirarea, la porțile luminii -n tăcere a-nțeles... Din ciclul "Imaginea luminii"

Șubredă iubire, șchioapă menire- știre… Din ciclul “Imaginea luminii”

Am încercat pământul Să-l mușc, de buze... Înroșind asfințitul. Din ciclul \"Imaginea luminii\"

Hăituită iubirea, se-ncumetă să urle, Scrâșnind din pleoape, jelind la caval, Clopotar de rugină pierind prin turle, Cunună de spumă ofilită pe val. Se iau două ouă, se sparg, se

Iubirea mea cu prea multe catarge, Și vânt puțin câte puțin, Val după val ce-n mine sparge, Lanțul și țărmul ce mă țin. Morar râșnind cu propria-i suflare, Un pumn de grâu și-o raniță de

La căpătâiul gândurilor mele, Am vrut să-nsemn ceva... Neștiind să mor, am învățat să scriu.

Scorbură de lut, Cu mânere de viață- Chiriaș de jug.

Pocnind din bici pe lângă voi, Prin zoaie, scârnă și noroi, De printre albe, negre oi, Însugrumat de-atâția boi, Pârlit, smerit cu doina-n gât, Cerșind iubire cât de cât, Mi-ați spus că dorul

Mă spovedește Tată, și mă iartă, Că n-am trăit cu-n aion mai demult, Când Scumpu-Þi era vin și era poartă, Și peștele din vârșă mult prea mult. Mă spovedește Tată, și mă iartă, Că n-am trăit

Sunt mirarea timpului, contemplând eternitatea.

Sunt eu, mamaie... Mă iartă că plâng târziu- Mormânt blestemat.

Teiul lui Miha-n Copou ninge, Iarnă-i și-acolo, cu fulgi de Prut, Aceleași cadouri, ciorapi și-o minge, Când n-am picioare, și nici n-am avut. (Fii blestemată doamnă toamnă, Tu, țiitoare de

Frunză doină-mă -n iarbă verde-mă... Ploaie apă-mă -n străfund pământă-mă... Cu jar înfoacă-mă -n ulcior arde-mă... A râu curge-mă De sete stinge-mă... Ine cârpă-mă De lacrimi

Castel de nisip, Între două oceane Zvârlite la mal.

Scarabeu de in, Din mătase albastră- Ochi orb de granit.

Înainte de-a lătra, îmi cer iertare. De la Ela, pe care de-abia o cunosc, pentru că, poate, n-ar fi fost de acord să scriu ce scriu acum. De la cei cărora nu le sunt adresate aceste rânduri. Apoi

La fereastra celor două trepte spre nicăieri, orbi, nevăzători, neprivitori și alții, se-nghiesuie să prindă ultima adiere de dinaintea închiderii tuturor posibilităților de revenire. Fata

Mă pune între buzele tăcerii, Să-mi răscolesc ecou după ecou, E vara toamna primăverii, Nimicul vechi, același nou. Mă plouă dintre crengi cu iz de floare, Din două-n două clipe de

Cât de dor mi-a fost de palmele tale Căușe limpezi părul mângâind, De susurul cuvintelor, moale Din tine spre mine plutind. Cât am vrut să-mi înscriu mândria Pe drumul la școală ș-apoi, Să te

Azi am avut o zi de dat cu capul... De pereți, de \"mă vreți, nu mă vreți”? Suna(u) a gol... peretele, petele, sufletele... Gol... capul, vântul, pământul. Mă mai umple doar

Am rămas împreună cu timpul mai zăbovind în tinda infinitului... Plin de oase, râșnind os după os, ros după ros, m-am însetat. Mi-a dat de băut timpul, ce-a avut, ce-a putut... O cupă de

Ascunsă în tăcere Îmbracă lumini, Sângerarea de ceață...