Romulus Câmpan Maramureșanu

vă doresc numai de bine.

rc-m

re-acordarea nivelului de dinainte de ”expulzare”, a fost detaliul minor al comentariului meu. Explicația dată, o las pe seama conștiinței d-voastră.
Partea cu adevărat importantă ar fi fost o reconsiderare atât a conținutul ”articolului”, cât și cel al comentariilor.

Retrăgându-mă până atunci de pe Agonia RO (și implicit EN), voi rămâne în ”neimportanță”, până când importanța unui autor va fi decisă numai de creațiile sale, nu de părerea unui singure persoane.

rc-m

pe 25 Mai, v-am răspuns la un mesaj anterior, așa cum puteți vedea mai jos, încercând să remediez situația, oferindu-vă scuzele mele sincere pentru tot ceea ce am crezut, și cred până în ziua de azi, de cuviință.

”Am învățat în modul cel mai usturător,
Romulus Câmpan Maramureșanu
[25.May.25 19:55]
în primul rând că prezumpția confidențialității bazate pe o a priori încredere, este greșită, foarte greșită. Dpmdv, un mesaj personal, în afară de vreo nedorită instanță a illegalității crase, ar trebui să rămână strict personal, mai ales în cazuri ca și acesta, când expunerea acestuia nu a ajutat cu nimic situația.

Mă bucur de fapt Domnule Geană, că ați avut integritatea facerii publice a mesajului pe care l-am trimis din emoțiile precare și disperate așa cum am spus, ale unui om jignit, Domnului Nanu. A avut bunăvoința să-mi răspundă, să-mi ofere sfaturi, pe care le-am acceptat. Aș dori să-mi fi fost atrasă atenția în mod personal la caracterul celor scrise atunci, dar n-a fost așa.
Un ultim detaliu, apoi scuzele cu care vă sunt dator: vedeți vă rog, că am scris ”sugerează o rea-voință combustibilizată probabil de alcool, în cea mai simplă presupunere, dar care e în acest moment, doar presupunerea unui om jignit adânc”.
Am menționat Domnule Geană, de trei ori, (subliniez) probabilitatea din această opinie, care conform explicației d-voastră detaliate și candide, s-a dovedit eronată. Regret sincer acest lucru, neavând nici o altă justificare decât starea sufletească precară din momentul scrierii.
În rest, am spus tot ce-am avut de spus, atât în principiu, cât și ca răspunsuri la cele scrise/spuse de dumneavoastră.
Acesta s-ar dori răspunsul meu final la această întreagă situație. Am tras consecințele de rigoare, nu doresc în nici un fel să continui această confruntare, atâta vreme cât sunt lăsat în pace, fără a fi provocat, lecturat, etc. Dacă în viitor voi fi vinovat de încălcarea regulamentului, va rămâne datoria editorilor să ia măsurile necesare.
Dacă totuși Domnule Geană, credeți că aș mai avea ceva de clarificat, vă stau la dispoziție, ca să încheiem această situație. Pentru a nu împovăra însă și mai mult acest spațiu, aveți de asemenea la dispoziție și emailul meu, la sfârșitul paginii personale, cum doriți.
Doresc tuturor implicați în vre-un fel, fără nici un fel de reticențe, numai bine.
rc-m”

La această tentativă de remediere/rezolvare a conflictului, D-voastră ați răspuns:

”BogdanGeana
[25.May.25 19:58]
Concluzia ar trebui să fie că aici soparlele dvs. nu functioneaza, si ca, omeneste, nu sunteti pe aceeasi lungime de unda cu noi. Si ca, daca nu v-ati dat seama, eu unul nu va doresc in preajma mea si voi face tot posibilul sa nu fiti. Deocamdata nici nu se pune problema să va lasam sa participati, pe incredere!”

Dacă bine-mi aduc aminte, nu v-am răspuns, luând la cunoștință cu tristețe, opțiunea d-voastră în ceea ce mă privește.

N-aș fi răspuns în continuare, dacă nu aș fi observat că nivelul de acces mi-a fost modificat azi, de la -10, la 50, gest pe care îl apreciez într-o oarecare măsură. Însă în lumina ultimei d-voastră intervenții în cazul meu (de mai sus), rămân totuși nedumerit.

Ceea ce însă știu, este că dpmdv, nu s-a schimbat nimic din ceea ce am dorit să vă comunic în mesajul meu, citat mai sus. Din acest motiv, dar mai ales având în vedere diferențele dintre modul d-voastră de descriere a persoanei mele, și modul în care v-am dovedit și asigurat în majoritatea mesajelor mele despre respectul pe care vi-l port, nu cred că nivelul 50 ar restabili balanța care mi se cuvine.

Rog de aceea, Colegiul Editorial, să-mi reinstituie nivelul 120, de la care am fost ”expulzat”, deoarece nu cred că din partea mea ar mai fi rămas ceva de clarificat sau de rezolvat. Nu cred să fi rămas dator cuiva, cu alte explicații sau scuze (dacă totuși, stau la dispoziție). Am tras concluziile de rigoare, de care voi ține seama în viitor.

Cu stimă,

rc-m

"Avea și noaptea morb în rană gravă
Și-i puroind pornindu-și greu ivirea."

Nu sunt cunoscut pentru a face observații despre arbitrariile sintactice, lăsându-le la latitudinea autorului, atât timp cât -indiferent de complexitatea acestora- nu trebuie, ca și în acest caz, să cer explicații pentru a -pur și simplu- înțelege ce-ați dorit de fapt să spuneți, la ce/cine vă referiți. Probabil că d-voastră înțelegeți ce-ați scris, eu însă, defel.
Asemena complicații sunt similare momentelor de tăcere de după o glumă spusă, pe care povestitorul e nevoit să o deznoade, după care însă nu prea mai râde nimeni.

Cu stimă,

rc-m

M-am împleticit puțin și eu la versul 2, dar am ales să nu ”observ”, poate din cauza aceleași probleme cu care mă lupt uneori, încercând să forțez sintaxa în favoarea, ca și aici, a subiectului ”prim”. Știu bine că domnul Caragea mi-a prins deja urechea -rămân nemișcat-, pentru că da, ”ca ai unui” se cere.

Cât de clar îmi sună în urechi și-acum, ”da Romi, poiezia e poiezie, da' pe tine gramaticile și matematicile te mâncă”. Hodinește-te în pace, tată.

Sper ca Domnul Dume să-mi ierte divagația nostalgică (mâini împreunate).

rc-m

vă mulțumesc pentru opinie, contează acum mai mult ca oricând.

În ceea ce privește Regulamentul, așa cum am exprimat clar și fără nici un dubiu întotdeauna, chiar și în trecutul recent, inclusiv în mod direct la deciziile Domnului Geană pe care le-am suportat în mod deschis la timpul respectiv, rămân de neclintit: Regulamentul este și trebuie să rămână, Regulament.
Însă mai presus de toate, suport aplicarea acestuia în mod egal și echitabil, tuturora, fără preferențialitate.

rc-m

Citindu-vă -cu plăcere- elegiile, am realizat subit, că din perspectiva ciorană, sunt un autor umoristic, undeva la est de Voltaire, la vest de Nietzsche.

Mențiunea hamsterilor mi-a reamintit printre ”hohote”, de cutiuțele de stilouri pe care le păstrez în cazul în care una dintre fiicele mele ar apărea, cu vre-un următor hamster, după cei în pace depărtați.

Cât mi-e de -întodeauna- teamă de ce va fi să urmeze; nu din pana dumneavoastră, ci din prealabilul fiecărei povești exisențiale.

rc-m

Câtă speranță ați închis în mătasea acestui poem cocon țesut din moarte, tăcerea unui Dumnezeu spectator, și ruga adresată singurei certitudini existențiale.
M-a răscolit tare adânc, poate multiplicat de ura primordială pe care o simt în fiecare an (asemenea zilei de mâine) când cei apropiați doresc neapărat să-mi reamintească obligațiunea impusă de responsabilitatea trăirii.
Nu-mi place albul, dar ador florile pătând cu sublim, cicatricile trunchiurilor, a ramurilor. Voi rămâne doar, în speranța admirării prezenței dumneavoastră la fiecare înflorire, clipind uneori și eu prin vecinătate, la rozul înroșit al copacilor preferințelor mele florale.

Felicitări: -*-

rc-m

sunt deosebit de onorat de trecere, de apreciere, de sugestii, în special de faptul că ați rezonat emoțional cu duhul în care a fost scrisă.

Variațiunile propuse ar putea corecta într-adevăr prozodia, pierzând însă mesajul final, care este de fapt descrierea lirică a unei ”rețete” a cernelei cu care s-a scris poemul, și anume necesitatea lacrimilor și a ruginei de pe cuiele vechi ale troiței, acele trei cuie care l-au țintuit pe Cristosul din lemn, de lemnul mâncat de vremi al crucii. În viziunea peziei, Cristosul absent, reînvie pe hârtia poemului, în cerneala care poartă în moleculele acesteia, urmele memorizate în rugină, ale punctelor unde cuiele au atins trupul Cristosului ”dispărut”.
Troițele din răspântiile vieții vor dispărea mâncate de timp, dar memoria unui poem scris despre ele cu molecule din acestea, asigură de fapt o perenitate parafrazând nemurirea.

Cu respect sincer,

rc-m

Daliesc, poate traducerea mea stângace a termenului Daliesque, este referința la arta lui Salvador Dali, din care citind ultima strofă s-a vizualizat în special ”Ochiul tău galben cutremurând un sicriu”, asemănător cu acele topiri spațiale de obiecte, eg, ceasul de pe masă, dint-o pictură celebră, pe care l-am asemănat acum din cauza ”galbenului” cu vibrațiile pe care eu le percep sinestetic încercând să ”văd” esența acestui galben din clipirea ochiului, prelinsă apoi într-un cutremur în sicriul regretelor care se zbat, rănind înlăuntrul sufletului/inimii sicriu.

Ah, cât mă bucur că ai întrebat.

Romulus

rc-m

vă mulțumesc pentru observația corectă, am rectificat.

Despre rest, așa cum v-ați încheiat comentariul.

rc-m

Nu știu dacă ați plănuit acest dualism al verbului a toarce.

Da, pisica toarce, cu ochi închiși exprimând sonor mulțumirea pentru poala caldă, mângâierile de drag, și visul de sardele silabe mărunte care vor urma trezirii, încropindu-se în conserve cărora stăpânul poalelor le va da nume lirice.

Apoi, urmează crealaltă toarcere, a firelor de păr silabe, lipindu-se felin de mintea creativă a poalelor, transformându-se cu meșteșug între degetele învârtind fusul, în fire cuvinte, războite apoi în motive și culori de strofe, în poeme cergi și păretare, împodobind cu neuitare pereții caselor volume, ale satelor biblioteci.

Da, vor veni poate turiști din orașele de beton și nylon, se vor uita la cergi, și nu vor înțelege nimic.
Până în momentul în care dindărătul unei furci de tors prăfuindu-se-ntr-un colț, o pisică cu ochi fermecați se va încolăcii de vre-un picior cu pantofi de oraș, preschimbându-l în opinca din care se va sui ca o iederă, poate înțelegerea.

Cam atât am înțeles eu, în dimineața asta cu puțin soare bun, la geamul deschis prin care fumul primei pipe de tabac și aburul cafelei aferente zilei, sper să vă ajungă împreună cu gândurile mele de drag și bine.

rc-m

Superb text cu nuanțe mioritice, cu versuri memorabile, în special ultimele două ale primei strofe, și primele două ale ultimei strofe, creionând unduiala peisajului, înspre finalul daliesc.

Citit cu multă plăcere.

rc-m

PS: Aș sugera cu respect o redesenare (poate) a metrului silabic din cele două versuri finale, dar asta doar din ecoul urechilor mele.

curge totul în melodicitatea rimei, a ritmului.

În lipsa acestora, privim un pârâu, fără a-i auzi clipocitul.

Ce bine că după poveștile citite (poate; în cazul meu, nu) de părinți, tot cântecele de leagăn sunt cele care ne vindecă, până-n ziua cea de pe urmă.

rc-m

mulțam frumos (sincer) de trecere.
Prima pipă cu tabac negru, unsuros, cafeaua nezaharată obligatorie, și comnetariul tău, cremă să mi le facă și mai agreabile.
Încep a cauda, re ”arderea materialului fotografic”.
Da, obicei, bine observat. Ca și majoritatea, acest poem începe cu o viziune, de unde încep, da, tulburările. După flash-ul viziunii, începe debarasarea de acest balast, care-mi dă dureri de inspirație, care și ea, devine povară.
Trăiesc într-o simbioză -amintită în introducerea unui volum în lb EN- de cele mai multe ori agasantă cu muza-mi. Ea voiește, eu doresc, de aici tulburările; ea încearcă disperat să domine metafizic-artistic, eu tot așa, cercând să șlefuiesc cu un minim aport intelectual, forma.
Rezultatele devin posibilitatea citirii într-un plan literar, din nou da, tulburată de acest conflict, în acest an, măsurat în cinci decenii. Cea mai bună parafrază pentru această simbioză, s-ar naște din ”fără tine, fără tine, fără tine, nu”, nici cu tine, dar nici fără.
Bine-ai venit în concluzie, la capitolul ”scormoniri”.

Așa cum mă simt nevoit să repet -vezi pagina de bio-, e greu de cele mai multe ori, să împac filozoful, teologul, poetul și folkistul.
Esența acestui menaj uneori incestual, devine poemul finalizat.

În acest caz, peregrinajul de prea multe ori, impus, tălpile sângerate, ghiozdanul de bunătate înnăscută devenită blestem prin abuzul din partea unei existențe din care nu pot să elimin naivitatea aferență candorii, se însumează obligatoriu în pocnetul (super)sonic al șfichiului biciului cu care de cele mai multe ori, mă autoflagelez, încercând să sublimez durerea metafizică inevitabilă unui scriitor, cu una fizică, căutând din refuzul inutilității, acel portal iluzoriu unde spleenul exitențial poate fi măcar îmblânzit.

Ultima strofă deci, este dpdv al meu, apogeul, această viziune aici, a creării cernelei de scris, din propriile-mi lacrimi și rugina de pe cuiele suferinței (im?)probabile ale unui Mântuitor absent.

Nu-ți cere rogu-te, nici măcar voalat scuze pentru impresia lăsată; acestea sunt speranța contemplării rezultatului meu liric, din perspective pe care această diinitate absentă, le-a condamnat în mod ireversibil și personal, fiecărui suflet cititor.

Iar faptul că ”nu suntem prea mulți pe aici”, este cu părerea de rău a scriitorului împleticit în mine, eșafodul pe care-și dă ultimele suflări, esența poeziei. Deoarece, cu tot sincerul respect pentru cititorii acestor rânduri, înclinarea balanței înspre versul ”alb”, devine din ce în ce mai mult, dovada declinului liric.

Îmi reaprind acum pipa, și trac la următorul tău comentariu.

Cu drag,

rc-m

că mi-a trebuit, și tot mai trebuie, să fiu tras cu o candidă hotărâre, ca cea a Domniei Voastre, de mânecă, înspre perfecționare.
Mi-e greu uneori, să văd bunăvoința dindărătul cuvintelor scrise, se pare dar, că încep să înțeleg onoarea insitenței, o mai mare răsplată decât orice stea, pe care însă o apreciez din suflet.

Cu mulțumirile unui soldat, rănit uneori, pe care camarazi de suflet nu-l lasă de izbeliște.

Cu drag,

rc-m

nu-mi vine să cred că am re-încercat, dar iată, primul vers mai matematic, și sunt mulțumit. Da, devin, până și eu...

rc-m

cu mulțumiri sincere, pentru citire, sugestii și aprecieri.

rc-m

aveți dreptate, finalul fiind de fapt justificarea întregului, stil pe care l-am menținut de la începuturi. Un fel de șfichi la capătul etapelor biciului ante"mergător".

Vă mai aștept, cu respect,

rc-m

cu toată sincera vinovăție a unei incipiente obișnuiri cu ispita titlului de maestru, (care începe însă să mă transforme într-un inocent potlogar juvenil), vă mulțumesc din suflet, în primul rând pentru citire.

Da, aveți dreptate. Derapajul în vulg al începutului, scris din motive puerile, eg, ”c-așa voit-a mușchiul meu”, refuză să se înnoade cu continuarea să-i spunem doar ”mai mondenă” a restului, în special a finalului.

Deci, v-am ascultat (rara avis) sfatul, rescriind primele două versuri, încercând să rețin ceva din stagiile fluenței ideatice dorite inițial.
Tot așa, am pus ultima strofă (superfluă, menită ca explicație doar, -da- stângace) la dispoziția executorie a butucului.

Nu știu, pentru că sunt încapabil de matematici silabice dincolo de muzicalitatea simțită, cum stau cu silabele, puneți-le rogu-vă în contul ”degeaba-i spun ăstuia de boabele de porumb, el tot la mămăligă visează”.

Cu mult respect,

rc-m