Cerneală de lacrimi

Chiar că pare scrisă cu cerneală de care ai pomenit. Acum, deh, recunosc și eu că nu se poate să-i dai cititorului mură-n gură întreg mesajul poeziei, dar nici să-l pui să scormonească până-n pânzele albe după el. Cât despre utima strofă, chiar dacă dai mâna cu monumentul funerar, parcă tot mai bine sună fără liniuță de unire. Dar, mă rog, e vorba de coerența ta interioară, ești suveran să apreciezi. Eu am spus doar ce impresie mi-a lăsat. Cred că nu focalizezi corect, sau mai precis, arzi materialul fotografic. Mai citesc, că oricum prefer poeziile cu rimă celor în vers alb. Nu suntem prea mulți pe aici

mulțam frumos (sincer) de trecere.
Prima pipă cu tabac negru, unsuros, cafeaua nezaharată obligatorie, și comnetariul tău, cremă să mi le facă și mai agreabile.
Încep a cauda, re ”arderea materialului fotografic”.
Da, obicei, bine observat. Ca și majoritatea, acest poem începe cu o viziune, de unde încep, da, tulburările. După flash-ul viziunii, începe debarasarea de acest balast, care-mi dă dureri de inspirație, care și ea, devine povară.
Trăiesc într-o simbioză -amintită în introducerea unui volum în lb EN- de cele mai multe ori agasantă cu muza-mi. Ea voiește, eu doresc, de aici tulburările; ea încearcă disperat să domine metafizic-artistic, eu tot așa, cercând să șlefuiesc cu un minim aport intelectual, forma.
Rezultatele devin posibilitatea citirii într-un plan literar, din nou da, tulburată de acest conflict, în acest an, măsurat în cinci decenii. Cea mai bună parafrază pentru această simbioză, s-ar naște din ”fără tine, fără tine, fără tine, nu”, nici cu tine, dar nici fără.
Bine-ai venit în concluzie, la capitolul ”scormoniri”.

Așa cum mă simt nevoit să repet -vezi pagina de bio-, e greu de cele mai multe ori, să împac filozoful, teologul, poetul și folkistul.
Esența acestui menaj uneori incestual, devine poemul finalizat.

În acest caz, peregrinajul de prea multe ori, impus, tălpile sângerate, ghiozdanul de bunătate înnăscută devenită blestem prin abuzul din partea unei existențe din care nu pot să elimin naivitatea aferență candorii, se însumează obligatoriu în pocnetul (super)sonic al șfichiului biciului cu care de cele mai multe ori, mă autoflagelez, încercând să sublimez durerea metafizică inevitabilă unui scriitor, cu una fizică, căutând din refuzul inutilității, acel portal iluzoriu unde spleenul exitențial poate fi măcar îmblânzit.

Ultima strofă deci, este dpdv al meu, apogeul, această viziune aici, a creării cernelei de scris, din propriile-mi lacrimi și rugina de pe cuiele suferinței (im?)probabile ale unui Mântuitor absent.

Nu-ți cere rogu-te, nici măcar voalat scuze pentru impresia lăsată; acestea sunt speranța contemplării rezultatului meu liric, din perspective pe care această diinitate absentă, le-a condamnat în mod ireversibil și personal, fiecărui suflet cititor.

Iar faptul că ”nu suntem prea mulți pe aici”, este cu părerea de rău a scriitorului împleticit în mine, eșafodul pe care-și dă ultimele suflări, esența poeziei. Deoarece, cu tot sincerul respect pentru cititorii acestor rânduri, înclinarea balanței înspre versul ”alb”, devine din ce în ce mai mult, dovada declinului liric.

Îmi reaprind acum pipa, și trac la următorul tău comentariu.

Cu drag,

rc-m

Cred că în versul al patrulea ați vrut să spuneți „lipindu-se de viață”. În rest, mai schimbați ritmul, dar este alegerea dumneavoastră, pe care o respect.

vă mulțumesc pentru observația corectă, am rectificat.

Despre rest, așa cum v-ați încheiat comentariul.

rc-m

deosebită am citit acest poem răscolitor. Pentru a uniformiza forma strofelor am intervenit în două dintre ele la numărul silabelor. Cer scuze!

Am căutat smerit, din poartă-n poartă,
Menirea băncilor cu praf de tei
Și rostul treptelor din jos de soartă
Al doiului care-mi dădea și trei.

Îmbrățișat rămân, luare-aminte,
De troițe ce-s roase la răscruci,
Înlăcrimând cerneala de cuvinte:
Rugina cuielor bătute-n cruci.

Cu stimă. Vă urez mult succes!

sunt deosebit de onorat de trecere, de apreciere, de sugestii, în special de faptul că ați rezonat emoțional cu duhul în care a fost scrisă.

Variațiunile propuse ar putea corecta într-adevăr prozodia, pierzând însă mesajul final, care este de fapt descrierea lirică a unei ”rețete” a cernelei cu care s-a scris poemul, și anume necesitatea lacrimilor și a ruginei de pe cuiele vechi ale troiței, acele trei cuie care l-au țintuit pe Cristosul din lemn, de lemnul mâncat de vremi al crucii. În viziunea peziei, Cristosul absent, reînvie pe hârtia poemului, în cerneala care poartă în moleculele acesteia, urmele memorizate în rugină, ale punctelor unde cuiele au atins trupul Cristosului ”dispărut”.
Troițele din răspântiile vieții vor dispărea mâncate de timp, dar memoria unui poem scris despre ele cu molecule din acestea, asigură de fapt o perenitate parafrazând nemurirea.

Cu respect sincer,

rc-m