Scrisoare deschisă D-lui Radu Herinean

Dragii mei, deosebit de scumpi, Mă trag dintr-un neam al unui tărâm care nu uită, de oameni înlăuntrul cărora, dincolo de ridurile adânci ale privirilor uneori aspre, curge aurul unei bunătăți înnăscute, popor care și-a apărat libertatea într-o mână cu târnăcopul minerului, în cealaltă cu toporul pădurarului, iar în dinți cu cuțitul haiducului. Cei mulți cred până-n ziua de azi, că clopul (de paie) din creștetul capetelor noastre, e mic în comparație cu pălăriile tradiționale românești. În adevăr, capul moroșenilor, al oșenilor, e prea mare, provocând uneori chicoteli cârcotașe la adresa acoperământului nostru ancestral. Și dacă n-ați fi știut, noi moroșenii, facem partea nordică a sfințitei axe Maramureș, Sătmar, Sălaj, Bihor, care-a inventat prunele și spir(i)tul acestora. Acum, clarificând imposibilitatea uitării și uitatului ca exercițiu cognitiv al moroșenilor, e timpul să-mi ridic în proțap, jalba istorică. Vedeți dumneavoastră, eu m-am născut și-am trăit pentru aproape trei decenii, din și pe acel pământ, în vremile de zbucium al generației ”mileniale”, învățând înainte de a socoti, a recita și a cânta, întâi versuri strămoșești, apoi cele ale scriitorilor Cenaclurilor Nord și Flacăra, minunându-mă la vederea frumuseții culorilor de toamnă traduse în picturile și sculpturile Coloniei Pictorilor din Baia Mare, pe drept pomenită ca Micul Barbizon. Iar în timp ce Țara îl cunoaște pe titanul Brâncuși, de abia a auzit de Vida Gheza, sculptorul băimărean care ne-a lăsat printre multe alte minuni, Monumentul Eroilor de la Moisei și Sfatul Bătrânilor din Baia Mare. Ce-mi doresc eu nouă, cu acest prelungit preambul, ce spune scrierea din jalba-mi? Dragilor, Agonia, aceste Ateliere Artistice, ne-au devenit, poate, multora, un cel puțin al doilea refugiu artistic și spiritual, după monolitul Familie-Credință. Cu tot dragul, și cu toată sincera iubire pe care o port Agoniei, nu pot să nu o văd, simt și cred, ca mult mai mult decât Ateliere, chiar dacă Artistice în tot adevărul cuvântului. Mi-e un dor scrijelindu-mi pieptul de dinlăuntru, de Cenaclurile pierzându-se încet în nemeritatele neguri ale timpului. Nu credeți poate și Dumneavoastră, iubiți confrați și ortaci în ale literelor, că ar fi venit timpul renașterii unui Cenaclu Literar și Artistic Agonia, un drept pe care cred eu, că ș-i l-ar merita din plin, de demult? Vă asigur din inimă, că statornicia mea pe meleagurile Agoniei, va rămâne de neclintit, indiferent de decizia luată în respectul acestei idei, propuneri. Cu drag, Romulus Câmpan- Maramureșanu