Papadopol Elena

când fugi fără sens din calea iubirii din greșeală apuci pe drumuri pustii cad frunze cu sutele de mii să te abați de la singurătate atâta strigăt în tăcere atâta-nverșunare atât de

- Închipuie-ți o plimbare pe cărarea deschisă de lumina lunii deasupra mării! Ai merge? -Da. Până ajung pe Lună! - Răspuns greșit. Te-ai avânta și, la un moment dat, ai începe să strigi: "Hai să ne

ajută-mă, Doamne, să fiu pasăre eliberează-mă de tot ce mă arde gândurile-mi fug precum lacrimile din ochii ce-ți caută zarea ninge cu petale peste pământul uscat iar inima, un fluture în

o zi întunecată de noiembrie o adiere de durere un oraș pustiu mult prea pustiu pentru toată frumusețea copacilor dezvăluită în tainele amintirilor natura-i muribundă fluviul nu se tulbură

am să plec în clipe de lumină cu părul albit de anii care au nins pentru a-mi pierde urma în lumea largă câte rugăminți nu am trimis câte nu am tot cerut o altă primăvară chiar și o altă

În fiecare inimă se aprinde un foc Iubim numărând în palmă, la cină, agoniseala de pe o zi pe alta Iubim tot ce spune rana închisă în ultima rămășiță de viață Iubim, chiar dacă

o rază plină de iubire o umbră plângând atunci când soarele lipsește o îmbrățișare vie pe care o simt cum trece dintr-un copac într-altul adună viața într-un poem ce mult se frământă!

nu pot să spun că este mohorâtă încerc încetul cu încetul să-i văd chipul un motan stă în iarbă peste frunzele tăcute se simte neînsemnat și închide ochii să fie semizeu vântul amestecă

poezia e sentiment expresie aleasă dintre atâtea gânduri despre cum să faci sau cum să fii în numele lui Dumnezeu poezia e chipul tău frumos oglindit într-o apă limpede poezia nu

sunt copilul care caută stelele nu le cer nimic decât să-mi dea fărâmele oricărei povești din lume când cerul și marea sunt la fel de întunecate doar albele aripi bulversate le văd bătând în

în inimă e dimineață dau nas în nas cu Luceafărul poet de geniu m-a hrănit cu poeme și cu șampanie de multă vreme privesc în oglindă ca într-un spațiu al timpului ce m-a frapat? o mică

merg la fereastră și mă uit în grădină văd aceleași tipare oamenii suntem noi ochii neliniștiți vocile schimbătoare sufletele în lacrimi mă auzi?! mi-e drag în lume locul nostru privit

hai să vorbesc cu luna, cu soarele, cu poeții măcar atât pot face când vreau să privim explozia primăverii așteptând să topească zăpezile într-o infinitate de drumuri și vom pleca

La ce te gândești? La nimic. Când înțelegi lucrul acesta, e ca și cum nu ai trăit nimic. Ce poți să faci? Nimic. Un pârâu merge mai departe, mângâie pietrele de care se poticnește și păsările care

Am obosit Am obosit să privesc la orbirea celorlalți Acești ceilalți acceptă în viață doar plăcerea și nu au răni de legat Am așteptat în fața hârtiei de scris Am așteptat măcar un cuvânt

Ascult inima unui poem, un foc nestins, neașteptând ceva de la viață Nimeni nu știe felul Ei de a fi doar tu când naufragiază când bate mai tare crezând că vorbește cu oamenii și nu cu

acolo, unde am fost, nu mai văzusem niciodată lebede cu inimile cuprinse de zbor mai cunoscusem așa depărtarea doar în vis și-au întins aripile deodată ca niște palete și, în câteva