nu știu dacă vei citi ce scriu eu

și nici dacă citind vei simți prin toți porii bucuria lecturii ca atunci când îți intră un parfum în haine și rămâne acolo zile-n șir/ vrei să mă vezi să mă cunoști opțiunea de la distanță produce erori/ uită-te-n jur lumea se dă peste cap lumea are scalpul plin de cucuie/ ghicește unde va introduce acul seringii/ morfina și de unde va țâșni puroiul ce trăiește se reinventează prin suferință și răni/ catharsis nu întotdeauna mai bun decât implantul cu poze color de după am inima cusută în căptușeala diletanților/ ea simte asprimea cum simte animalul muribund scoarța copacului de care se freacă în ultima tentativă de a-și domoli durerea o singură dată zborul ajunge inevitabila prăbușire ce mă va face erou/ știu asta voi pleca din viață să m-așez cuminte în memoria celor care m-au iubit sau mi s-a părut mie că mă iubesc frigizi în fața decapitării surdo-muții scenelor în aer liber fără reacție vor fi/ fără temei clovnerii liliputane în opera unui regizor drogat: târguri de vite târguri de țoale de anvelope pentru ierni cu zăpezi și palma grea a unui duhovnic pe fruntea muierilor îmbălsămate în nopți de pomină cu așternuturi duhnind a nenoroc în timp ce bărbații lor costumați în piei de lup își vor împrumuta măștile când luna se va-ntoarce cu spatele și zâzania stelelor nu va ajunge până la picioarele patului nici mestecatul luminii sub preșuri am văzut cândva-ntr-o peșteră un popor de lilieci cu gheare agățate de țurțuri și capete atârnând în jos sângele inunda creierul pic pic pic iar creierul mustind îi făcea să viseze că sunt altceva decât lilieci captivi ai hazardului hibernând în intimitatea peșterii era frig purtam o perucă roz cumpărată de la negustorii plantați la intrare firele acelea de plastic aveau un luciu nefiresc păream o barbie de peșteră fulgerând din bretonul meu des atunci s-a scris prima poezie de dragoste am citit-o de pe foaia mototolită a lui ovi și ovi privindu-mă s-a făcut roșu ca oul de paște pe urmă s-a cumințit brusc ce n-am apucat să ne spunem acolo nu ne-am mai spus niciodată când se vor epuiza amintirile despre care să scriu bănuiesc finalul carnea de prisos a poeziei se va lichefia asemenea kerosenului din stomacul unui wizz air al cărui bot paște iarba arsă zborul acela îmi va amesteca obrazul cu pământul pe urmă o să plouă și iarba va crește din nou