Numărătoare

Întrucât circulă o petiție pe aici semnată de “cea mai mare somitate în domeniu”, cu peste 500 de comentarii la activ, prin care se solicită să se introducă în legea educației un amendament prin care membrii site-ului să fie obligați la un comentariu elaborat cel puțin o dată pe săptămână, altfel își vor pierde locurile de veci pe Aleea Artiștilor, încerc să mă conformez, bineînțeles potrivit “nivelelor” de interpretare și lecturilor de care dispun.
Deci să purcedem.
Preambul: în primul rând am verificat textul cu cinci programe antiplagiat, inclusiv cel al Academiei de Științe Spirtoase și rezultatul a fost 98% original. Există un procent de 2% de inimă albastră, dar asta nu e ceva neobișnuit când te gândești la o anumită muză pe nume Mona (nu Moana care e înghețată sau Momoa care am auzit da nu știe moa ce sau cine e).
De_tractori(ști) de serviciu vor insista că e plagiat ideatic pentru că textul e scris cu cuvinte, iar cuvintele deja au fost folosite de un oarecare pe nume DEX. Da io nu-i bag în seamă, lumea literară virtuală e rele.
Introducere: după cum se poate observa, încă de la incipit autorul ne introduce în tenebrele ființei umane prin aruncarea în moalele capului cititorului a două simboluri perene: solarul - care e partea luminată a veșniciei, și butoiu - care e partea mirositoare.
Următorul vers, cel cu cinci sfinți care lipsesc, mă duce cu gândul la apropiata sărbătoare a celor 40 de mucenici, lipsa celor cinci putând fi interpretată ca acțiunea de a mânca cinci pentru protecție hepatică necesară când bei 40 de pahare, pardon, mucenici.
Privite în această lumină (până nu se încețoșează privirea de la pahare) următoarele strofe “fac” sens și completează sentimentul ratării expus cu precizie chirurgicală în a doua strofă. Un sentiment de care autorul nu poate scăpa pe parcursul întregului text, întrucât chirurgii e scumpi, iar din câte cunosc activitatea sus numitului Liviu Nanu, toată viața s-a ghidat după principiul “prost nu e ăla care cere, ci ăla care dă”.
Revenind la text, lumânările din strofa de final îmi aduc aminte de Nietzsche și de Diogene (dacă ne gândim la butoiul din incipit), deși o explicație mai simplă ar fi că cei prezenți la aniversare s-au făcut matol și au uitat pe unde și-au lăsat hainele.
Și ca să fac pe inteligentul suprem și să le arăt tuturor câte știu io nu cât de bun e textul, vă trimit pe toți ăștia care nu știți comenta la Borges, care le spunea învățăceilor săi să asculte tot timpul vocea textului, nu vocile din capul lor, și vor descoperi cu bucurie că textul le vorbește. Eu aș adăuga că e un lucru bun, atâta timp cât nu se apucă să-i răspundă. Textului.
Dacă e să fiu sincer, nu știu ce legătură are Borges cu coliva, eu l-am trecut acolo să fie, că nu se specifică câte referințe obligatorii trebuie să aibă un comentariu pentru a fi considerat elaborat și demn de un steluțar care are rolul de a stabili locul pentru posteritate a unui autor, nicidecum o opinie proprie și personală numai a lui.
Subliniez, de asemenea, deși e evident, faptul că sunt în vacanță dar mi-am rupt din timpul meu prețios pentru a-l ajuta pe Liviu Nanu, scriitor aflat la început de drum, motiv pentru care mă autopropun( dacă se poate de ce nu? ) consilier funerar onorific al site-ului.
Viva la revolucion! (În traducere: revoluția să trăiască, nu lichiorul Viva, că ăla nu se mai produce demult).