Cristina Sirion

un șir de case deasupra apei, pilonii subțiri le lasă adesea în vânt am ajuns să știu fără drum și aproape fără nicio urmare duminică mai las câte-un buchet de flori și-atât ce fată frumoasă

e-un fel de-a roti lanterna prin pomi nu-i frică, mișcarea e mult mai amplă și am din ce în ce mai multă încredere în mine e-aproape vară și nu se mai termină florile acolo sus ți se sfâșie

am prins autobuzul Saurer avea motorul în față și tușea trecea pe lângă-un înger cu trompetă atunci făcea un vârtej colorat în urmă îi doream să se facă bine am avut și eu o mână în ghips aș

n-am să mai vizitez niciodată ruine am vulturul meu și totuși schimb mereu direcția semințe alungite de iarbă se prind cel mai greu se desprind merg prin șuvițele de soare cu rochia

Înainte era mult mai ușor deodată știai că trebuie desculț să te duci desculț și acum cum ai strânge rățuștele într-o căciulă mai groasă înainte de primul vifor Nu era nebunie să te prindă pe

e-o amintire simplă eram în metrou, lângă mine atârna un tip obișnuit când a căzut știu sigur că mă uitam afară venind din tunel aproape că se auzeau fâșiile de pământ poate că maică-sa abia

mă feresc de lucruri căzătoare ascult bine șuierul de dinainte știam o tipă care făcea fluiere sau împăia animale avea o viață extraordinară mergea pe borduri și de fapt asculta umbra

mă cheama Alice (!) am urme de nuia în palmă și mint mă uit prin același pătrat visând că e ziuă și am o fereastră uneori se întâmplă ceva adevărat îmi bate la ușă unul c-un teanc de

\"și totuși unul se va rupe femeie, copil ținându-se de mână\" mergeam în spatele lor cireș după cireș aerul vibra câinele găsit începuse să mă iubească și-l plimbam strivindu-l

în zilele reci ne încălzeam mâinile strângând sub haină animalul salvat mergeam pur și simplu să-i dăm drumul undeva mai aproape de locul în care știa el să moară la timpul potrivit când se

știam unde e după lumina roșie avea o pipă de os c-un fel de lujeri și tutun se auzea un fel de white noise atunci aveam timp scoteam tot plușul din perne îl întindeam pe jos să fie

nu spuneam nimic copilul meu se legăna într-o omidă de lemn se terminaseră deodată, exact în ziua de mijloc toți caii toate trăsurile toți pomii prin burta fructelor lor claxoanele se

casa din față atârnă în pom uneori sare din piatra întoarsă a inelului e prea aproape femeia cu biblii și rufa rămasă pe sârmă ultima distanță fără ruptură a fost între foame și clinchetul

mă strâng mai sub mine, mamaie ar fi spus ai crescut și mi-ar fi pus o mână pe frunte * ne jucam în spatele casei copacii erau plini de furnici le lăsam să se urce pe mâini până

îmi ciocăne dimineața în ușă cu-o muchie de carte uneori își caută canarul pierdut alteori doar vine cu mâinile ude mă scoate încet din lutul galben al camerei deodată cerul se vede prin

se odihnesc femeile cu fusta înnodată între pulpe când timpul pare că stă se prind de pământ și mângâie la urmă dau foc frunzelor roșii așa cum ar strânge pe fugă un șervet cu merinde *

corăbii trec albastrul venelor se întinde un pescăruș în picaj vine atât de aproape se izbește de aerul călduț respirat mai devreme se pune o nesfârșită linie punctată între aici și restul

am intrat într-un soi de uitare fetița din mijlocul străzii se-nvârte împrăștie corcodușe verzi zgârietura din piele te repetă de zeci de ori pe vremuri în curtea blocului tăiau

în fiecare duminică e zi de spital, simone un hol nesfârșit pe care-l zgârii cu unghia cineva cântă prin ziduri n-ar fi nimica, simone au fost atâtea duminici fără porumbei de hrănit copiii

femeia e plină de mâneci ii trebuie mii de ani la plecare și stă într-o cabină de vapor bunică-mea-și ținea banii în batistă doar ea știa cum lega toate nodurile făcea un fel de animale

nu se mai termină huruitul zăpezii din scoici e-un frig continuu de care-mi lipesc urechea și-ascult apoi facem cu rândul îmi pun rochia albastră până-n pământ parcă suntem pirați avem

în stradă o pasăre neon ciugulește nasturi din omul de zăpadă e ca o mașină de scris peste care știu că-n curând îmi voi pune capul să dorm nicio iarnă doar se aruncă avioane de hârtie în

Paharul avea gura un pic ciobită și lui îi plăcea să-și plimbe degetul exact pe locul acela tăios, cicatrice în carnea de sticlă. Din vântul de hârtie, colaje arse, în spirale; orașul dispărea