Oglinda din nuc

e-un joc de-a înțelesul când apăs ușor cu mâna durerea începe să treacă în creștet se plimbă prin tălpi cu voioșie când eram copii rădeam de clownul tăiat în două cu foarfeca acum iubesc foarte serios la fel cum seara ud plantele și mă mir cum trăiesc împinse în geam până la sevă tataie se mai tăia și el, dar avea piatra lui acră de oprit sângele sprijinea oglinda de nuc și mă prindea ca pe-un fluture i-am spus tataie, m-aleargă câinii prin sat, ia-mă și du-mă de mână în mâna cealaltă legăna un topor mă-ntrebam atunci eu, eu a cui sunt cu tataie mâncam pe drum o mână de cireșe și-o jumătate de pâine îmi spunea, când eram mic sugeam doar sâmburii pe care rușii-i scuipau peste gard duminica la telefon mama spunea, lasă, mai e puțin și vin de sute de ori mergeam prin praful drumului și pâinea se făcea lună Când florile începeau să se înnegrească le aruncam tot în sus mai am și acum tricoul în care-am dus puișori și caise îmi amintesc de Ruxi nebună, își desfăcea rochia să mă prindă În Penn Station zicea c-a văzut un tip, ieșea ca oricare pe scările rulante avea o mână-n eșarfă cum ar fi purtat un mesaj un altul dădea pur și simplu foc la hârtii ardeau până sus, aproape de cupolă e-un joc de-a înțelesul când apeși și-n locul acela se-oprește sângele o clipă apoi e ca și cum totul s-ar întoarce, doar puțin diferit e-o pulbere fină în care toți trăiesc din nou și-s atât de mici că i-ai putea trece dintr-o mână în alta