Poezie
Paiele ude pe care ar fi trebuit să se moară
2 min lectură·
Mediu
deschid fereastra din obișnuință, aerul rece și zgomotul străzii
femeia pierdută pe care toți o lovesc cu umărul și ea se învârte, se tot învârte cu hârtia în mână
orbul cu pălărie de soare în mers hotărât spre debarcader
și fabrica de sticlă a cărei coșuri nu încetează să fumege
apoi explozia
desene în cretă trase de avioane pe cer
aerul dulce în care totul se așează din nou ca într-un fruct bine copt
bărcuțele de hârtie despăturindu-se ajung înapoi în mâinile mici
trup peste trup iubind asemănându-se nu cu moartea ci cu paiele ude
pe care ar fi trebuit să se moară
deschid fereastra și tot ce este afară intră încet
cum intră pisica sătulă de păsări
mâine voi căra răniți bandajați până la nerecunoaștere
inutili, nerași, zdreliți de zeci de ori ridicându-se de la pământ
strivindu-mă dintr-o cumplită obișnuință a strivirii
așa cum eram loviți peste degete ca să scriem frumos
sau ne turnau spirt peste bube
trăitul e o distracție în care moartea altuia e posibilă
de aceea aproape că nu avem frică și facem povești imposibile
din care ne ridicăm mereu parcă mai sus
*
uneori trec pe lângă o casă
din care se aude cineva râzând râzând și parcă totul în jur e numai soare
apoi se face liniște și atunci aproape că am trecut
de omul zgribulit, cu vesta lui croșetată din lână
primul moment de viață lucidă
femeia femeie orbul orb fabrica de sticlă a cărei coșuri nu încetează să fumege
lăsând pentru prima dată lucrurile să fie chiar dacă
până la moarte
043
0
Poezia și-a atras de partea ei valoarea, căci e cel mai bun poem pe ziua de azi.