La capătul lumii

Nu treceam, tăiam un tablou sprijinit de plajă despicam cu șoldul mulțimea de oameni mărunțeam flori pentru că erau pretutindeni o broască țestoasă plutea cu o floare maro pe carapace aproape că nu se distingea nimic pești, stânca din lavă nevoia de aer e câmpul de trestie peste care am văzut o egretă cu aceleași fire lungi albe, rămase în urmă cubul de zahăr aruncat în ceașcă își ia zborul, rămâne muntele alb undeva în spatele ceții îmi amintesc deodată fetița cu brațele slabe îi scăpau mereu dimineața câinii din lesă de ce fericirea trebuie să fie clară de ce trebuie să o declar pot înota fără tubul de aer, fără labele mari de scafandru ne întoarcem acasă prin ploaie nisipul devine deodată bun de construit