Silvia Bitere

totul e să ai forța în care să-ți pui toată încrederea într-o undiță și să pescuiești ajunge! nu contează că ești amator sau profesionist să faci totul în felul tău cercul să îl rotești în

am plecat cu timpanul lumii în buzunar și valurile erau din ce în ce mai înalte aproape că mă scufundam în pantofi aproape că nu-mi găseam pantofii iar tu știai că nici eu nu știam din ce lume am

în spatele nostru trăiește cineva respiră blocul de aer ce ne inundă misterios organismul organismul ăsta viu de care suntem atât de îndrăgostiți până la moarte oameni mari și buni eu vă

am căutat tristețea lucrurilor să nu credeți că nu am făcut-o am dat de gustul ei sofisticat până la sofism am mințit pentru tristețe cum se minte un copil pentru o jucărie adorată și neavută la

în mintea mea se lasă ceața se întâmplă merg la doctor îmi vorbește despre vreme cum ninge în inima lui câteodată și ce bine că are un băiat frumos acasă cât de mândru este să împartă planeta cu

eu nu cred în senectute până la proba contrarie iar ridurile chipului nostru nu zugrăvesc urâțenia omului ci spiritul celui care și-a lăsat urma în piele în suflet veșnicia tărâm neted

un pantof șontâc șontâc mergea agale peste Prut el se-afunda în ploi și-n gând și nu știa că e al lui al nimănui dar iată că departe în zare din cer se coborî o scară era la fel ca

de rochia ei cu fluturi erau prinși acei ochi cu ei zbura căci aripile omului nu pot zbura atât de sus ca într-un imn desăvârșit călcâiul scânteia poteca nu vă mirați de ce nu mă întrebați cam

mă inspiră tot ce nu am pantofii selecți cu toc ai vecinei de la doi geanta de voiaj a navigatorului dornic de casă poezia suavă cu iz de păpădie a unui necunoscut poet – pot fi chiar eu; lipsa

nu plâng doar mă încearcă o tristețe de care uitasem să vă spun oamenii mai uită e în firea lor prind diverse forme când își iau la revedere odată am văzut o pasăre mare deosebit de

nu-ți face griji pentru mine o să fiu așezată în patul cu mușchi verde cu păsările cum zboară aievea prin vis nemărginit ochiul nostru cuvânt înainte de plecare somn viu prins de coastele unui

dalila dalilo dalilae fiică a mea și a pădurilor ți-am tăiat din chică un fir de păr mă uit la el ca proasta și tristă câte mâini ți-ar trebui să te răzbuni la creștetul meu să-ți spun o

locuiesc într-o ladă antifonată de gânduri copilul singur al maturității mele duc pentru el toate amintirile devenirii o tolbă cu scrisori netimbrate sunt prizionerul anticar achiziționez și

nu vreau milă ori să mi se facă acaret din sentimente cu sufletul plec la drum o etichetă de interior: sunt teribil de încrezută port marca săpunului de casă e drept nu mă văd dar pot să-mi

dacă eliminam gândul totul se transforma într-o pajiște verde în nouă pietre roșu galben albastru trecea un prinț călare dar cum să renunți la gând cum să împarți gândul marile depărtări să le

gândesc omul prin prisma omului meu lucrurile simple îmi fac din bucurie trepte spre ceilalți oameni omul meu e vesel uneori cherchelit de emoții plânge și râde la un trandafir că așa e viața

în bezna mea,lumina se crăpa de ziuă a bună dimineața, scumpă doamnă și cerul înflorea mireasmă de grâu abia încolțit precum o fată mare nedusă, încă, la altar așa credeam că tot ce visez se

am luptat pentru dreptate multă vreme/prostită am fost și sunt ... îmi place să cred că raiul e o sfoară întinsă de care stau agățate sufletele noastre ca o foiță de țigară și cerul capătă

este o replică a vântului turbat mirato scoaterea dedesubturilor de sub rochia de mătase a femeii și ea umblă vie în trup de bărbat precum o cheie ascunsă la streașina unei case părăsite îți dă

e lumină atâta timp cât brațul îmi acoperă sfera ochiul îngust prin care mai ieri libelule zburau când mă ascund nu mă văd golul este o rană imensă când nu mai ai mamă și tată de azi promit

când piciorul calcă strâmb poteca la limita acestui timp o cruce se înalță unde capăt nu e e chin mă împart în văzul tuturor cu un ceas mai târziu de ultima cântare omul meu plânge în

se vindea tot ce era de vândut se ajustau viețile pe la capete până când rămâneai mut într-un ochi alții ar fi spus că liniștea vine din coate și că tâmpla se sprijină într-un bețiv dar