Poezie
povestea unui pantof
2 min lectură·
Mediu
un pantof șontâc șontâc
mergea agale peste Prut
el se-afunda în ploi și-n gând
și nu știa că e al lui
al nimănui
dar iată că departe în zare
din cer se coborî o scară
era la fel ca odinioară
când el călca când strâmb când tare
cu un pantof făcut din stare
și ca să vezi perechea lui
stătea de vorbă cu-a nu știu cui
cu toc înalt cu sânul șui
de parcă era a nimănui
și-au dat binețe din călcâi
ea spânzurată de un cui
el căutând adânc sub cui
o pată de culoare
s-au și unit la întâmplare
mergând în doi frumos la vale
s-au tot privit s-au tot mirat
că ea-i femeie el bărbat
și ca pantoful bată-l vina
șontâc șontâc cum îl știam
a alergat ca apucat
că vrea o dezlegare la-mpărat
dar împăratul dus de-acasă
nu a aflat nicicând de știre
el tricota pesemne veste
pe care le numea neveste
la un alt palat
e o poveste tare tristă
când o pereche de pantofi
lăsată ca-ntr-o zi de post
e lesne fără adăpost
s-a pus pe plâns când sus când jos
cam fără rost
și au rămas legați pe viață
ea cu-n pantof el cu-o “pantoafă”
cu alb și negru la prefață
coperta învelită-n scoarță
023
0
SD