Negru Vladimir

sunt atâtea lucruri care mă uimesc toamna asta nefericită ca sunetul unei flașnete măiastra cu aripile ciunte desenată pe-un zid la Socola bătrânelul acela blajin care cerșește la colț și-mi zice

pământul se hrănește cu sângele meu mă strânge cu toată puterea ierbii pe făgașul unde îmi doarme strămoșul zeu prea tânăr ce frământă lumea ca pe-o bucată de lut oferind vântului bucuriile și

am întins brațele spre lume din instinct în piept o spaimă învață să umble neconvinsă de persistența cărnii la capătul cel mai de jos al spiritului îmi privesc absent palmele chei

m-am înțepat într-un adevăr ca un spin sângele îmi curge circular în cerceii prin care privești seara obosită de viață magnetizând obsesii gri cu ochii mântuindu-se la hotarul întunericului cu

Nici nu mi-am numărat încă degetele rupte din întregul îmbrătisării că mi s-a făcut dor

poetul și-a amanetat ochiul stâng văzător de culori nuanțatorul perfect al zilelor cu ploaie își toarce de la o vreme sufletul la flasnetă mimând supărarea pe sine a geniului cândva a scris un poem

Undeva departe un cântec neînțeles descântă troiene daruri de iarnă și flori pentru o doamnă frumoasă să nu te mire iarna când lumânările se aprind singure efemeride ale unui jurnal

glorie dar nu în lupta cu mine însumi întelepciune dar numai pentru mine iubire stranie vorbă

mă părăsește sufletul lăsându-mi umărul mai ușor cu un înger numai trup la rădăcina unui smochin privesc urmele elefanților ce-și caută cimitir

să scriem ca si cum am respira dintr-o nevoie de încordare a coastelor sufletului să scriem fără scop înălțare ori coborâre cu degetele iarnă nevăzut si perfect Dumnezeu

Sunt lungi nopțile fără tăcerea ta Îți amintești? Luam ochii tăi și-i aruncam pe ogor ca să răsară stele. Odata din mâinile tale am zidit o poartă spre cer. Buzele ascund mute rugăciuni iar

Priveste la noaptea regasirii de suflet Atunci cand din farâme sparte de cer se naste dorul

șoapte în noapte iubirea mea departe

croncănit în cer aripile negre un corb valseaza

Îmi cad lebede din ochii-ploi culeg inimi de cer căzut în trup Știu... am să rămân în mine fără de noi tu-nespus și de cuvinte îmbratișat

Ma doare carnea cu care mi-am învesmântat apusul. Sor‏ii au decis Ca lutul trebuie sa arda spre a deveni pocal

Ai zambit când îți spuneam că în iubire am să-ți dăruiesc tăcerea mea de astre și de lună plină

dimineata in noapte iubirea mea departe

Adoratori ai zeului-fruct suntem cu toții intr-o viata de porniri și înfrânări -etici ale nesăbuinței-

Copilul cosmic se joacă cu lumina chicotind între crengi. Apoi, asemeni unuia ce nu a mai fost ridicăm împreună spre cer un izvor rupt din munte devenit între timp culme a

O petală cade în abis. Mare de alb...

Cum te-aș iubi de n-aș mai fi să te iubesc iubito? Cum m-ai avea de n-aș mai rămîne să mă ai iubito?