Negru Vladimir

ea mă învață cum să fac dragoste în toaletă fără să pornesc senzorii de mișcare îmi spune nu te bloca tocmai acum emană căldură scutură-mi aura de muzica asta opacă cu șolduri de mirodenie/îmi

privesc vrăbiile cum adorm parcă îmblânzite de frig pe urma lăsată în zăpadă de piciorul tău mic cu pumnii strânși ca de prunc o țigancă descântă de stele în ritmul sacadat al ochiului

se trezește întotdeauna devreme aceeași senzație de înger răsturnat din jilț fără memoria păcatului săvârșit toate lucrurile îi par cu o palmă mai scunde lumea miroase a tutun mărunțit afară

mă bucuram cu nerușinare privindu-mi cuvintele de dragoste cum dispar mistuite înspre cerul gurii ei năluci înfruntând răsăritul ea se vopsea în culorile plăcerii iubirea noastra e un fel de

n-am știut niciodată să rostesc pe de-a-ntregul toate cuvintele potrivite pentru o dragoste mare sunetul care să-mi apropie de buze cu patimă sufletul tău hoinar între lumi șarpe fugărit de

îți îmbrătișez pielița aspră a degetelor de 22 de ori refuzate mângâierii pe drumul misterului miros mugurii trupului tău ce n-au primit încă îngăduința să înflorească dorința mi te desenează

am visat șerpi într-o singură noapte aceeași reptilă metalică și-a înfipt colții de trei ori în mâna mea dreaptă întinsă ofrandă spre tine pășesc încet ca un călător rătăcit într-un oraș

cumpănește cu înțelepciune binele și răul fii dreaptă cu oamenii Dumnezeu ne iubește pe toți răsplată va dobândi acela care se roagă și crede cuvinte pentru copila mea răspuns întrebărilor

îmi sprijin mâinile pe pian animal cu burta spintecată de sunete nu mai știu rugăciuni mă întreb câtă nesăbuință îi trebuie omului pentru a păși mai departe sperând că este așteptat la capătul

fumez pipă în bungalow nisipul acoperă fotografia ta îmi simt mintea ca un palat cu beciurile inundate venele doar un alt labirint prin care îmi rătăcește sângele căutând o ieșire muzica

bătrânul învelește jarul în soba cea veche își privește palmele aspre murdare de cenușă așa cum izvorul nedomolit alege să fie lac uneori luminile orasului îi par măiestre cu aripi

mesagerul și-a rătăcit zapisul printre mirosuri și oameni tot căutând o ieșire undeva ea adormită cu tălpile dezgolite visează același bărbat peregrin spre fereastră femeia aceea își zgârie

pictez pe cer un câine cu botul însângerat apoi o spaimă și toate femeile călăuză pe care le-aș fi putut iubi devotat dinților știrbi ai memoriei îmi închipui că vântul te mângâie ca un

mă întreb ce-ar deveni lumea dacă toți liliecii s-ar uni ca să pornească o revoluție invidioși pe ochiul meu ce deosebește spontan ziua de noapte la început probabil s-ar aduna în cercuri

sunt clipe în care te poți sufoca îmi doresc să pot respira altfel decât aerul închis al încăperii ce-mi cuprinde cu dispreț mintea într-o nocturnă exagerare de la o vreme admir pașii in

a obosit trudind toată noaptea să-și facă trup de bărbat m-a rugat să mimez pamântul pentru o zi să-i țin locul să-și poată găsi pereche tot El a interzis scările a ars și ultimul